Oct 11, 2012
Conspiraţia Brândzei
Din străfundul apei
Patru ochi priveşte
Ce să fie oare?
Cred că e doi peşte.
Marinică a fost colegul meu de bancă în liceu. Avea şotiile lui cunoscute de toţi profesorii şi liceenele. Totuşi, nu sărea de două-trei pe zi. Era dozat în faptele nedrepte. Nu era chiar rău. Era doar răuţ, pentru că era deştept şi avea note bune. Asta îl ţinea în echilibru. L-a rugat pe administartorul liceului să-l lase pe el să vopsească geamlâcul din subsol de la vestiarul fetelor pentru că se făcea coadă când venea ora de schimbat în costumul de sport, recreaţia era scurtă şi nu apucau toţi să vadă schimbarea. A desenat Marinică un fel de clovn care făcea cu ochiul şi râdea cu râsul îndreptat către toţi proştii care-şi luaseră adio de la privit pe burtă, pe geamlâc. Îi lăsase clovnului doar un ochi întredeschis prin care se vedea 83% din vestiar. Nimeni nu ştia de asta şi dacă se apropia cineva zicea că-şi studiază clovnul de aproape pentru că i se pare ceva disproporţionat în figura lui. Numai mie mi-a spus secretul.
L-am întrebat: – Marinică, cumva ţi-e jenă să te uiţi prin ochiul maimuţoiului ăla?
– Păi nu mi-e jenă pentru că nu mă uit la toate. Îmi aleg vreo două-trei şi mi-e de ajuns…
Atunci, încurajat de logica lui Marinică, mi-am ales şi eu alte două-trei, deşi, pot spune că la vârsta aia erau o droaie de fete două-trei.
Numai la grădiniţă n-am fost colegi, în rest, am împărţit aceeaşi bancă. Acum îmi este coleg de birou.
– Marinică, ce-ai făcut aseară?
Uite ce a făcut Marinică aseară:
” L-am chemat pe Aliodor, taximetristul meu, ca să mă ducă la o farmacie mai acătări, mai non-stop, că ştii că o am pe Sarica, o vecină care suferă de angoasă şi când o apucă, vine la mine, îi dau ce-i dau, un zaibăr, un carcalete, un mizilic şi se aşează cuminţică pe canapea. Îi aduc pledul ei, îi aşez perna aia din puf de curcan tânăr având o mare grijă să nu o jeneze bigudiurile alea rozacee pe care şi le pune negreşit după duş. Cum terminasem doza de Xanax, zic să mă duc la farmacie şi să încerc reţeta mea sigură. Farmacista, că nu şi nu, că fără reţetă nu poate onora solicitarea mea, politicoasă de altfel.
Ştii şi tu că fostul soţ al Saricăi este internat la spitalul cu suporteri ai lui Homer. În binecuvântatul nume al Saricăi care l-a adus în această stare trecând printr-un lung proces de rafinare, comparându-mă deseori şi luându-mă pe mine ca exemplu de comportament binevoitor, în numele ei spuneam, mă mai duc să-l vizitez din când în când. Până să ajung la salonul lui trebuie să dau citate din Herodot, Euripide şi Aristotel celorlalţi colegi ai lui din etajul cu filozofi antici greci, altfel nu trec pe culoar. Portarul mă cunoaşte şi-mi recită câte ceva din operele lor cu un aer teatral, iar eu trebuie să aplaud acest aer cu 10 lei. Deci, uncheşul meu, te-am introdus oarecum în cartea poştală. Aveam experienţa erudiţilor din spital, aşa că dacă am văzut că nu capăt năstureii pentru Sarica, am început să desfac la capete toate săpunurile din farmacie şi să le miros. O făceam frenetic, trecând de la o marcă la alta şi strâmbam din nas:
– Toate săpunele de aici miroase a săpune. Nu aveţi ceva care să miroasă a mândra mea, a fânul din părul ei bălai, a rozmarinul pe care se pune ea pe cartofi, a rochiţa rândunicii pe care şi-o pune rândunica mea în cap?
My pal, did you get it ? Aşa se obţine Xanaxul când ai un of la cap care se prăvale spre inimă. Nu cu vorba bună, nu cu şpagă, doar cu simularea unor marţieni agitaţi pe sub fes. Aliodor mă aştepta cu taxiul în stradă.
– Domnu’ Marinică, dacă vedeţi ce piesă am în spate, se opreşte Niagara, zău!
– Ali, să nu-mi spui că ţi-ai luat bieletă nouă.
Bag o sprânceană… hai du-te-n colo, nu te mai uita aşa la mine că nu sunt pensat, ştiu că nu suporţi pensaţii! Bag capul pe geamul din spate spun, şi numai ce văd un chip angelic care lăsase ochii în jos şi bătea genele ca vrăbiile în băltoacă.
– Domnul meu, zice, nu găsesc niciun taxiu la ora asta şi aş vrea să ajung pe Strada Brândză, dar nu mă deranjează dacă vă las pe dv. acolo unde aveţi nevoie şi eu să-mi continui drumul cu acest binevoitor domn şofer.
Am urcat alături de ea şi ascultam văicărelile binevoitorului domn şofer că nu ştie unde-i acestă stradă. Dau să scot telefonul şi-mi aduc aminte că l-am lăsat acasă. Angelica făptură mă vede cam încurcat şi-şi dă seama ce căutam. În mâini avea un pachet mare ce semăna a un ambalaj pentru un tort.
– Am o aniversare şi trebuie să ajung cu acest tort intact, dacă se poate. Vă rog să vedeţi că am în buzunarul rochiei un telefon inteligent pe care abia l-am primit şi nu ştiu să-i umblu la butoane. Ştiu doar parola “descheie-mă”. Poate reuşiţi dumneavoastră, domnul meu.
Cum să refuz? Nu ştiam ce telefon este, riscam, dar de ce să nu mă dau cocoş? Caut în buzunarul dinspre mine. Nimic! Mă îndrept spre cealaltă parte a trupului cu grijă să nu ating tortul, doar ceea ce trebuie atins. Nu era posibil cu Aliodor care mă vedea în retrovizoare cum mă căznesc şi punea nişte frâne chipurile să cruţe câini şi pisici. Dificil buzunar! Orice găseam numai buzunarul nu. Atunci ea mi-a aşezat tortul în braţe şi a scos un telefon alb din poşetă. Cred că rochia avea numai un buzunar, iar al doilea buzunar închipuit a fost răsplata pentru că am acceptat să împartă taxiul cu mine.
Am introdus un “descheie-mă” şi am intrat pe Google. Am găsit toate felurile de brânzeturi, Camembert, Rochefoucauld, burduf de câine şi când mă dădusem învins, numai ce-mi şopteşte foarte aproape de ureche: Dimitrie Brândză. Tortul era încă la mine în braţe, eu butonam după Dimitrie, dar mă uitam cu coada ochilor amândoi la creatura de lângă mine. Eliberată de tort, am putut s-o văd în toată splendoarea.
-Friendule, avea nişte buze arcuite cum numai natura în inspiraţia ei la miliardul de locuitoare mai crează. Fruntea era înaltă, liberă de păr, care însă cădea lung pe spate şi flutura prin geamul întredeschis. Se uita cu nişte ochi migdalaţi, încărcaţi de erotism, la o banală omidă care se plimba pe rochia ei.
-Vrei să-ţi mai povestesc despre ea, sau îţi răscolesc amintiri duioase?
– Da Marinică, i-am zis, treci la subiect! Predicatul mi-l construiesc eu.
Mă lasă Aliodor pe mine la amărâtul meu de bloc şi pleacă în scrâşnit de cauciucuri cu angelica făptură. Dau eu să scot cheia de la interfon când îmi dau seama că mâinile îmi sunt ocupate cu tortul şi cu telefonul alb. Urc sus şi mă reped în telefonul meu şi-l sun pe Aliodor:
-Vino degrabă că-i zor mare, nenicule!
Mă uit la Sarica. Încă dormea. Scot un Xanax şi un pahar cu apă, i le pun la îndemână, înşfac tortul şi telefonul alb şi cobor să-l aştept pe Aliodor jos, în faţa blocului. Ăsta când vede tortul şi telefonul se pune pe un râs şi-mi face semn să urc. Ajungem noi în faţa casei unde o lăsase pe angelica făptură, iau tortul şi telefonul şi sun la uşa unei case boiereşti cu grilaje la fereşti. Iese în sfârşit un domnuleţ care nu avea nimic în comun cu Irinel Columbeanu. Era mai bătrân şi mai scund. Îmi vedea doar buricul prin vizor. Mă gineşte cu tortul în mână, se uită anevoie pe sub mâna mea înspre stradă şi vede taxiul. Mă lasă în uşă o vreme şi se întoarce cu două bilete abia emise de bancă de câte 500 de Euro şi zice:
– Asta este pentru osteneala ta. Body-guardul meu a notat deja numărul taxiului tău şi Compania, urmând ca mâine să le trimit un mail de felicitare pentru corectitudinea ta. Mulţumesc şi noapte bună.
I-am dat lui Aliodor toată suma şi în acest fel l-am câştigat până la pensie. A doua zi mi-a dat telefon că s-a dus pe zi la casa aia şi că nu acolo o lăsase pe angelica făptură, că nu-şi mai amintea strada şi locul întrucât ea se răzgândise după plecarea mea.
-My friend, acum îmi pică jetonul, că cine ştie ce conţinea pachetul şi telefonul ăla şi eu am fost folosit drept un intermediar cretinel care trebuia să facă o livrare anonimă. Cert este că nu uit angelica făptură, această prăjitură vie şi dau eu de ea de-ar fi s-o caut în tot Bucureştiul, la munte, la mare, în Deltă.
Decât o bancă în Cişmigiu, mai bine una la Zurich.
PS. Sunt două personaje care accesează constant acest blog: Plano- Texas şi Warsaw-Mazowieckie. Mi-ar face o deosebită plăcere să comenteze măcar o dată ca să le pot ura un bun venit din tot sufletul.
Omule… fain! Ca de obicei cum s-ar spune…Am facut o pauza si m-am bucurat de posting. Sincera sa fiu m-a convins titlul… caci am cumpart zilele trecute la un supermarket (foarte fain) polonez o cutiuta, nu ieftina, pe care scria “Slovenian Brndza Cheese”. Stiti mie imi plac surpirizele si m-am gandit ca merita sa incerc si aceasta “brandza” caci magazinul ofera peste 600 de feluri si eu as vrea sa le gust pe toate in timpul vietii acestea…Recunosc ca nu am avut reactii ciudate de comportament dupa ce am gustat preparatul, care seamana cu branza de burduf de pe la Sibiu dar mai e timp… si oricum veti observa voi… si nici ” doua peste” nu vad inca..
Va pup pe toti si fug ca ma asteapta Alidor sa ma duca la Marinica!
Buy the way Plano- Texas şi Warsaw-Mazowieckie… daca veniti asa des in vizita tre’ ca sunteti “de elita” si va uram bun venit!
Draga ODLM, am o “To-do-list asa de plina, incit biletele roz si galbioare nu mai au efect, asa ca mi-am cumparat un caiet. Ca urmare, am citit noua postare pe bucatele.
Nu stiu daca am inteles bine, dar cred ca Marinica a intilnit o minunata Ingerasa care i-a lasat drept amintire o pana din aripioarele ei ingeresti si cind Marinica a vrut sa i-o returneze, in locul Ingerasei a gasit o frumoasa faptura cu cornite. 🙂
Dar ce va asemanati la gusturi tu si Marinica, se cunoaste ca ati fost colegi atitia ani! Amindoi va uitati intii la frunte: “Fruntea era înaltă, liberă de păr…..”. 🙂
Dar ce a spus Marinica, cum era glezna Ingerasei? 🙂
CristinaC- magazin polonez care oferă 600 sorturi de brânză? Cu polonezii suntem fraţi da’ mai ştiu şi că brânza-i pe bani. N-ai să vezi doi peşte de la brânza fraţilor polonezi, mai degrabă de la vodca fraţilor ruşi.
Odille- asta-i supărarea lui Marinică. N-a mai găsit îngeraşa. Este curios să-i constate şi gleznele, dar în primul rând era întuneric în taxiu, iar în al doilea rând, nu l-am lăsat eu să continue pentru că prea era răvăşitor. Acum m-am mai întremat ,am să-l întreb şi de restul componentelor şi vă spun cât de subţiri erau, dar după închipuirea mea, la aşa chip, nu-şi au loc gleznoaiele.
Draga ODLM, si eu te vizitez la fiecare postare, in gand, pe banca sau la mare. Ah,ca spirituala mai sunt! Ideea era ca sunt geloasa pe vizitatorii fideli, dar taciturni, pe Sarica, pe clovn, pe Marinica, pe tot Clujul,na!Stiu, sunt intr-o dispozitie deraiata de alintaturi si spun prostii. Frumoasa postare. Mai povesteste-ne de Marinica si de aventurile lui, tare sunt curioasa! Asa de curioasa, incat uite, chiar acum la 5 dimineata, te citesc in plin taxi(u) :)) si in plina admiratie pentru condeiul dumitale.
Tecoma- Cluju-i din alt film, derulat cu mii de ani în urmă luminii ca s’ajungă. Marina şi Marinică sunt o combinaţie ideală dacă ar fi mai liberi în mişcări.
Până să te cobori din taxi(u) poate mai apare o postare, dar nici nu vreau să te ţin încordată. Poate vrei să-l vezi pe iubitul tău. Chiar dac-ai avea şi ochi portocalii, la cum te exprimi, este foarte greu să nu te placă acela. Dacă mai şi gesticulezi, este neîndoielinică reuşita, numai că nu ştiu cum mai tastezi 🙂
Draga ODLM,
Se pare ca nu te-am mai vizitat de ceva vreme de n-am cetit mai demult ca erai curios sa stii cine te viziteaza din raionul de ne-brinzeturi Mazowieckie. Sa ma ierti! Uneori citesc doar postarile nu si comment-urile…si se pare ca “nici nu stii ce pierzi” Dar imi re-vin in fire! Despre ingerase numai de bine, tu scrie mai departe cu si fara Marinica dar scrie despre ingerase…ca asa suav si diafan scrii de se inmoaie si inima mea de hitru misogin. Iar cat despre cutia cu brinzeturi a Cristinei…sa ma ierte, insa ca specialist in bucataria poloneza jur cu mina pe drapel ca polacii nici habar n-au de brinzeturi. Prima oara cand le-am adus din tara urda si cas verde mancau si se minunau. Iar brinza de burduf de la Napolact mi-a crescut cota popularitatii printre colegele de sex frumos din birou. Deci am ordin sa mai aduc…macar asa de-o gustarica mica mica. La ceas de seara, crai de toba. Gustarica, sa nu va ganditi la alte alea. Va pup si va mai scriu ca mi se face dor de voi.