Oct 19, 2012
Pronumele posesiv
Tocmai îmi aşezam lucruşoarele pe birou. Poza cu mine, pe burtă, gol, pe o blană miţoasă de oaie şi cu doi papuci de casă cât mine de mari alături, îndulcea atmosfera. Suportul de pixuri era înţesat cu un pix. Este umanim recunoscut că într-un colectiv de muncă, orice pix mai mult de un pix dispare şi reapare în mâna unei atractive colege care poate să jure că-l are de la iubitul ei de aseară. De parcă aseară numai de scris şi buchisit eseuri n-au avut ei parte. Mda… Vorba unei colege care nu mi-a luat pixul- doar inima- şi o ţine în cele două treimi de dulap. Cineva îmi umblase la sticluţa cu spirt. Nu mai era la locul ei, dopul era căzut şi am observat o pată de mărimea hărţii României la scara una la un milion. Spirtul atacase pelicula superficială de lac, dar eram îndeobşte mulţumit că, pe aceeaşi arie, nu mai vedeam picior de microb. Mă bucuram că mai exista măcar unul din tot biroul ăla plin de ambele sexe care şi-ar fi şters tastatura cu o lavetă îmbibată cu spirtul meu albastru, ca şi sângele din care provin. Vorbesc de ei, regii planetei.
Uite-l pe Marinică cum vine cu paşi şovăielnici către mine de parcă ar fi călcat o omidă în faţa sediului Fundaţiei “Tausend Pfoten”:
-Îmi cer scuze, dar eu am fost acela care a vărsat din neglijenţă sticluţa ta cu spirt. Am crezut că este un cocktail “Blue Lagoon” mascat. Am vorbit la magazie să-ţi schimbe biroul pentru că ştiu că nu suporţi când ţi se pune pata.
– Auzi, zic, da’ tu cum stai cu pronumele posesiv?
– Aş vrea să le posed pe toate, măi omule, da’ n-am loc de tine!
– Marinică, tu mă ştii de foarte selectiv, nu mă amesteca în pornirile tale atavice! “Îmi cer scuze” este incorect pentru că nu ţi le ceri sieşi, “vă cer scuze” este intermediar corect pentru că dacă i le ceri păgubitului el rămâne fără. Cel mai firesc este ” te rog să mă scuzi”, sau în cazul de faţă “vă rog să mă scuzaţi” pentru că şi biroul meu se simte lezat în pelicula lui.
– Lasă scuzele! Nu-mi mai suci fesul ! Hai mai bine afară la o cafea şi să-ţi spun de ieri!
De câteva zile, Aliodor mă bătea la cap să merg la ziua unui prieten de-al lui. Că să vezi că se lasă cu barbeque, cu trompete, cu con feti multi şi frumoasi şi că să-mi iau şi pijamaua. Eu eram mândru pentru că abia căpătasem o pijama roşie cu toate mânecile scurte la cele patru membre pe care mi le călcase Sarica în bunătatea ei de vecină. Plus că, am socotit eu, dacă îl am pe Aliodor la îndemână pot să beau şi eu un “Blue Lagoon” adevărat, ca ăla de pe biroul tău, cu care-ţi freci tastatura de mă ia cu capu’.
Aseară, mă îmbăiez, mă bărbieresc, mă primenesc, îmi schimb atitudinea. Iau o cutie de carton în care îmi adusese Sarica nişte prăjituri pentru nişte servicii. În fine, nu contează! Împachetez pijamaua călcată de Sarica pentru aceleaşi servicii. Tot nu contează! Pijamaua mergea strună la împachetat pentru că îi lipseau patru mâneci care mă incomodează întotdeauna şi se scoate foarte repede când Sarica arde. Aliodor mă aştepta cuminte în josul amărâtului meu bloc. Liftul avea butonul roşu aprins ceea ce însemna că unul dintre dobitocii blocului lăsase uşa întredeschisă ca să nu-l deranjeze fâţ-fâţul acestuia. Am început să cobor pe scări. În mâna stângă aveam o sticlă de “Jack Daniels”, iar în dreapta cutia de prăjituri cu pijamaua. Cutia îmi acoperea câmpul vizual al scărilor. Ea era mare. Pe măsura serviciilor. Mâna curentă era inutilizabilă ceea ce s-a dovedit peste câteva secunde când am călcat în gol. Jack s-a speriat de mine şi s-a prefăcut în cioburi. A sărit un vecin să mă ajute în sensul că a zărit pe treaptă fundul sticlei care rămăsese intact şi încă mai conţinea din licorea ce se scursese pe scări şi mirosea ca la intrarea în Glasgow. L-a luat cu pioşenie, ca o lumânare de botez şi l-a dus în casă pentru a fi trecut prin filtrul unui dress de-al ăleia de la şase, că nevastă-sa nu poartă. Eu încă aveam în mână cutia cu pijamaua şi mă fericeam că n-a păţit nimic. Asta era mai important. Era o amintire în care ţineam foarte multe. Am mai avut una cu berbecuţi, dar am uitat-o într-un alcov. Mi-a zis săraca fătucă la telefon că a întrebat-o bărba-su: “da’ de când porţi tu pijama masculin cu berbecuţi ?”
Am ajuns la Aliodor, care, de cum m-am urcat, mi-a zis să deschid geamul că dacă-l opreşte Poliţia să nu-l creadă că a băut doar un păhărel mic alaltăieri. I-am povestit păţania şi nu se dumirea ce făceam cu whisky la ziua de naştere a prietenei sale. ” Măi Aliodor, să nu spui tu că este vorba de prietena ta?! Hai la mall să caut ceva pentru ea!” Că nu, că nu şi nu. Exact ca mine când jucam poker pe pedepse şi-mi pica câte-o hârcă la pupat. Intrăm în sfârşit în mall şi glonţ la Karen Millen boutique. Habar nu avea Aliodor măsura prietenei sale, dar am smuls de la el că este cam de talia lui. Pun ochii pe o rochie bleu mătăsos, cu mâneci scurte şi bufante, un decolteu cuminte şi nişte fronseuri pe umărul stâng prin care era trecut un accesoriu de argint, mic, finuţ cu două pietricele de jad încastrate în montură. Îl bag prin împingere pe Aliodor în cabina de probă şi-l pun s-o probeze. Îi venea ca turnată cu pâlnia. Îl împing iar înafara cabinei şi-l fâţâi prin faţa oglinzilor din magazin. Patroana ne vede şi vine gata înroşită la noi. Nu era Karen. Englezoaicele sunt mai permisive. Am explicat de-a surda că rochia este pentru prietena lui. Ne-a dorit afară cât mai repede din magazin şi pentru că am fost înţelegători, ne-a acordat şi un rabat de 50% pe lângă şutul virtual.
Întârziasem ceva, aşa că ne-am grăbit să ajungem la petrecere. Cea care ne-a întâmpinat era prietena lui Aliodor. Este tare dulcică, m-am fâstâcit şi i-am înmânat cutia de prăjituri cu pijamaua. Am făcut schimbul puţin mai târziu, ocazie cu care m-a mai pupat o dată. De la o pupică dulcică capeţi energie niţică. Mă ia Aliodor deoparte şi-mi povesteşte cât a fost de impresionat de donaţia mea de acum câteva zile şi că s-a simţit dator să facă investigaţii despre angelica făptură. Se dusese din nou la casa boierească cu grilaje la fereşti încercând să dea de urma celei pe care eu îmi pusesem gândul s-o găsesc. Aliodor aflase totul despre ea. Aseară a fost şi ea la petrecere.
-Ştii cine era domnul acela Neirinel Necolumbeanu? Era ta-su, mă!
-Hai că ne ia la ochi şeful că stăm cam mult la cafea. Mai povestim şi mâine.
P.S. Atât de mult m-a marcat reclama Altex cu cel care povesteşte filmul Star Wars încât nu pot decât să râd de fiecare dată când o ascult. Cel care se strâmbă la peşte este genial. Pentru cei care n-o ştiu, dar şi pentru ceilalţi, iată link-ul:
http://www.youtube.com/watch?v=hnjVb47sUjg
Posesiv… pronumele… hm… oi fii eu uitat romaneste bade…Asa e cand traiesti departe de tara…
Pacat de Jack… sa se sparga….
ODLM, un piculetz, am probleme cu pronumele posesiv. Nu stiu cum, dar nu pot sa ma desprind de persoana intiia singular. 🙂 🙂
Dragalasa fotografie! Mi-a adus aminte de acel clip, “Apricot”.
ODLM, pijamaluta rosie se asorteaza cu o picatura cit un bob de roua de “Divine Essence Lavander Fine” (Lavandula angustifolia) si vei zburda ca un berbecut fericit si fara nicio grija, intr-un cimp de lavanda.
Eu pastrez un flaconas in posetutaza si in avion. Cind il deschid, pasagerii pe o raza de citiva metri se incarca cu o energie dulce. Cu exceptia celor care sunt alergici la lavanda, desigur. 🙂 🙂
@Odille- şi eu am un pronume posesiv rău. Da’ rău de tot!
Din fotografie reiese clar ce zână va ieşi din păpuşa care ne priveşte melancolic.
Odille- Da’ de ce-i indici numai lui Marinică bobul de rouă lavandin? Am să-mi iau şi eu…
Este bine să nu deschizi flaconul dacă mă nimeresc cumva şi eu prin avion. Cu atâta energie dulce încărcată s-ar putea să-mi cadă vreo stewardesă la alegere în braţe 🙂
ODLM, in legatura cu pronumele posesiv:
Asa cum adevarat spuneam, eu sunt atasata de persoana intiia singular :), dar numai daca este un sentiment gramatical reciproc.
Citesc acum o carte scrisa de Andrei Plesu, “Despre frumusetea uitata a vietii”. Sunt abia la inceput. Dar o idee m-a surprins si am imbratisat-o. Voi da un pasaj din carte:
“Singuratea e materia prima a reflexivitatii si a constructiei de sine. “Dumnezeu -s-a spus – e ceea ce fiecare stie sa faca cu propria sa singuratate.” Nu se poate trai prin aglutinare, nu se poate supravietui interior in conditia unei sociabilitati perpetue. Sfirsesti, inevitabil, prin a-ti pierde chipul, prin a deveni un ins statistic. Orice om are nevoie (chiar cind nu-si mai da seama) de episodul nutritiv al unei confruntari solitare cu adincul si cu inaltul sau, cu terorile sale, cu portretul sau, cu unicitatea destinului sau.
Nu intimplator, in inchisorile Chinei comuniste, una din torturile cele mai redutabile era anularea completa a singuratatii: condamnatul era, clipa de clipa, insotit (de fapt incoltit) de o prezenta tacuta, dar tenace, o prezenta programata sa excluda orice posibilitate a intimitatii si a solilocviului.”
PS Scrisesem un alt comentariu si mi-a disparut. Am primti “error” si gata!
Odille- sunt foarte rari băieţii care să nu fie ataşaţi şi de persoana a III-a feminin plural.
Oho, de câte ori ai nevoie de singurătate pentru a te defini, pentru a trage linie şi a modela un subtotal! Şi tot simţi permanent nevoia s-o încerci până în ziua în care faci totalul general şi vezi că surplusul, viaţa ţi l-a facturat la suprapreţ, ţi-a schilodit pornirea de a aspira la tinereţea de anul trecut.
Sunt convins că şi “prezenţa tăcută, dar tenace” suferea la fel cu cel condamnat. Se torturau reciproc.
ODLM, cred ca nu ar ajunge un flacon de lavanda ca sa te lasi ademenit sa iei in brate pe flight attendants din ultimul meu zbor cu Air Canada. In sectorul in care am stat eu (era un avion cu vreo 300 de persoane), am avut numai fligh attendants barbati: 🙂
– in tinar indian
-un tinar de vreo 2 metri care arata a basketball player
– un domn care avea o virsta la care barbatii din Romania se pensioneaza, dar care era dragut, glumet, si plin de viata ca un cinetzoi.
-un sikh, cu turbanel negru, mustata, barba abundenta si cu doua suvite din barba, perfect rasucite, si prinse sub turbanel, in ambele parti (sunt curioasa cum anume erau prinse incit sa stea asa de intinse?)
Serviciul a fost excelent!
ODLM, am spus ca “m-a suprins” pt faptul ca nu m-am gindit ca poate fi folosita ca metoda de tortura. Dar sunt convinsa ca asa este.
Eu sunt vorbareata, dar am mare nevoie sa fiu si singura cu gindurile mele, sa le imbratisez, admonestez, dar mai ales sa le inteleg. De foarte multe incerc sa le inteleg asa cum te pleci in fata dorintelor copiilor.
ODLM,
“Odille- sunt foarte rari băieţii care să nu fie ataşaţi şi de persoana a III-a feminin plural.”
Poate acum tu ai reusit sa explici clipul “Apricot” si de unde venea acea uitare.
Am intilnit si eu o uitare atit de grea si nu o voi intelege niciodata, dar am acceptat realitatea.
S-ar putea ca din acest motiv in aceasta frumoasa fotografie sa fie aratati ochisorii fetitei, dar nu si si cei ai baietelului. El va uita imbratisarea!
Odille, crede-mă că n-aş fi stat în sectorul stewarzilor. Când îmi dau locul în avion întreb cum le cheamă pe stewardese.
Odille- o adevărată tortură pentru Marinică este atunci când în aria lui de acoperire nu sunt zâne. Devine meditativ si caută cu înfrigurare agenda de lucru
Odille- “Apricot” este aşa un clip de profund, adorabil, meditativ. Ştiu că şi Tania l-a apreciat. Ce-o mai fi făcând?
ODLM,
“Odille- “Apricot” este aşa un clip de profund, adorabil, meditativ. Ştiu că şi Tania l-a apreciat. Ce-o mai fi făcând?”
Gindesc ca tine in privinta acelui clip, dar eu il simt si foarte trist si adevarat. Este un clip de care cu greu te desprinzi.
ODLM, nu mai stiu nimic despre Tania, dar mie imi lipseste.
ODLM, in ceea ce ma priveste, daca s-ar vinde numai ceea ce este advertised, economia ar falimenta. Nu inregistrez decit ceea ce ma intereseaza.
Insa, acest ad l-am retinut pt ca mi s-a parut dragalas. Se poate sa fie si pt ca imi place sa am o camera de hotel mare unde sa aiba loc toate valizele, gentile de mina si unde eu sa simt ca pot sa respir.
http://www.themill.com/work/marriott-residence-inn-its-not-a-room—giraffe.aspx
ODLM, cum, Aliodor a probat o rochita la Karen Millen, acel magazin cochet, elegant, cu paltonase gen redingota militara, cu dubli nasturei, cambrate in talie si cu partea de jos scurta si ca un balonas??? 🙂
Ma indragostisem de asa un paltonas, dar in Canada vintul m-ar fi suflat si plimbat pe cer cu o mare bucurie. Cu greu m-am despartit de el. 🙂
Odille- La “Apricot” până şi luminile evocă tristeţea uitării de sine, de cei cărora le-ai fost drag.
Şi mie îmi lipseşte Tania.
Odille- drăgălaşă reclama, dar n-aş sta cu-n elefant în cameră.
Pentru genţi şi valize eu aş închiria încă o cameră, iar la plecare aş atârna un container de coada avionului. 🙂
Odille- nu ştiu, la Karen Millen au fost Marinică şi Aliodor, dar nu mi-au povestit de paltonaşul redingoto-balonzaid. Poate mă duc eu să-l văd. Mie mi s-ar potrivi Ilincăi? 🙂
ODLM,
“Odille- drăgălaşă reclama, dar n-aş sta cu-n elefant în cameră.
Pentru genţi şi valize eu aş închiria încă o cameră, iar la plecare aş atârna un container de coada avionului”
ODLM, cum cu un elefant? 🙂 🙂 Asa vezi tu?
M-am mai uitat de doua ori la reclama si este o girafa care se misca gratzios prin camera, poarta o cravata bleu, poseta, si are si computer! 🙂
Nu cred ca am avut asa emotii la vreun examen cum am atunci cind mi se cintaresc valizele la aeroport. 🙂
In privinta paltonasului, parerea mea este ca rochitele se potrivesc spiritului, mai mult decit corpului. Eu, spre exemplu, nu port haine sport, sau la un jeans alb voi purta o bluzitza rococo pt a-l indulci. 🙂
ODLM, mie imi lipseste si Marina.
Oachi stiu ca pluteste ca o briza si pe aici, cind are timp, si Cristina este si ea pe aici cu inimioara.
ODLM, stii cind va incepe “Mad Men”?
Am facut un search si inteleg ca abia acum se filmeaza. As dori asa de mult ca Peggy sa-si ia copilasul inapoi.
Odille- dacă te uiţi în coloana din dreapta a site-ului respectiv se mai află două reclame cu acelaşi subiect dar protagonişti sunt nişte pinguini şi apoi un elefănţel
Cum se îndulceşte albul? Uite că spiritul meu nu va purta niciodată rochiţe 🙂
Odille- şi Marina era o apariţie suavă
ODLM, Oh, ma bucur ca vezi ceea ce vad si eu! 🙂 Mi-ai luat o piatra de pe inima.
Am intilnit pina si cupluri in care sotia vede “girafa” si sotul vede “elefantel” si de aici scintei cu nemiluita.
Eu gindeam ca noi doi suntem pe aceeasi lungime de unda, cu exceptia politicii rominesti. In acest domeniu, desi acelasi lucru, noi doi vedem pinguini, elefantei, girafe si cine mai stie ce. 🙂
Odille- acum chiar că nu înţeleg. Iată link-ul cu pinguini:
http://www.themill.com/work/marriott-residence-inn-its-not-a-room—penguin.aspx
Şi iată link-ul cu elefănţelul:
http://www.themill.com/work/marriott-residence-inn-its-not-a-room—elephant.aspx
Sunt luate de pe acelaşi site cu Marriott Residence Inn
ODLM, esti un dulcel!
Cred ca nu am fost eu prea clara.
– Prima oara cind am vazut ca tu scrii despre elefantel, am fost foarte suprinsa si am urmarit clipul cu girafa de inca doua ori pt a fi sigura ca este girafa. 🙂
– Dupa ce tu mi-ai explicat unde ai vazut tu elefantelul, am inteles.
Insa am comentat faptul ca parerea mea este ca noi suntem pe aceeasi lungime de unda in aproape toate domeniile si vedem amindoi “girafa” unde este “girafa” si “elefantel” unde este “elefantel”, cu exceptia politicii.
Iti aduci aminte despre discutiile noastre despre referendum? Eu eram convinsa ca era rau sa votez si tu credeai ca era bine. In politica cind eu vad girafa, tu vezi elefantel si nu este nicio suparare.
Acum avem un guvern de girafo-elefantel! 🙂
ODLM, Orice stil si orice culoare, sunt indulcite cu ginduri bune si un zimbet pina la urechiute. Un pic de bleu-ciel indulceste si mai mult. 🙂