May 31, 2013
Feng Shui
Stăpânul a plecat…
Verifică-mă dacă vrei să afli inutilitatea acestui demers! Îţi sunt dedicat, fiinţa mea adorată. Prezenţa mea, ca formă de viaţă, nu incumbă niciun risc. Plec la serviciu, mă întorc de la serviciu. Între aceste prezenţe, dacă şeful nu-mi impune o detaşare de lumea exterioară, am mintea sucită spre o anumită după-amiază cu tine, când atingerile noastre scurtcircuitau lumescul şi virau spre firescul perceput de oameni care citesc în cărţi. De dragoste…
Pentru orice activitate care implică un anumit grad de risc trebuie o licenţă. Pentru a deveni artificier trebuie să fi explodat măcar o dată un versant de munte sau la spălatul vaselor. Vânătorul nu-şi poate permite să rateze o căprioară dacă nu este versat şi trecut prin şcoli de viaţă. Şoferul trebuie să aibă permis pentru a putea vorbi la telefon în timpul mersului, sau să parcheze în spic exact sub un semn rotund cu un “X” desenat cu majuscule. La fel şi în căsnicie, ai nevoie de permis de bună purtare de la mama soacră care te scanează ca şi cum te-ar urî în primii 5 ani, după care îşi cumpără un scanner mai performant, cu aprofundări care îmbrăţişează altruismul, devremele acasă, scosul la şosea, acceptarea cheltuielilor şi a capriciilor. Îmi trebuie implant de os domnesc de la frageda vârstă a maturităţii şi o răbdare care să anticipeze rezultatul dobândirii redutelor flamură cu flamură până s-o iau de la capăt, aşteptând cuminte în tranşee, cu casca pe cap şi cu pelerina de vreme rea iscată spontan dintr-un genunchi prea osos de Angelină Jolie.
Nu ai făcut nicun strop de armată şi de unde să ştii diferenţa între cazemată şi cazarmă? Mi-ai spus într-o zi că mă ascund într-o cazarmă din dopuri de plută şi că mereu plutesc trecând vertiginos peste smârcuri. În cazarmă îşi desfăşoară activitatea cadrele militare până la următorul salariu. În cazemată sunt doar eu, soldatul îndrăgostit, rămas stingher cu amintirile de cămăruţă studenţească, care se apără de şrapnelele trăgătorilor de elită şi veghind periodic prin fanta îngustă a regulilor de convieţuire socială.
De ce să pleci în Dubai? De ce să pleci aiurea? Nu este ca şi cum m-ai lăsa cu bona pentru că ieşi puţin la pâine. Sunt ore, zile, ani care nu au nimic în comun cu firescul apropierii a doi oameni crescuţi în spiritul dragostei care se înalţă ca un pom fructifer din te miri ce drăgălăşenie de zâmbet sau spusă.
Îţi aduci aminte când m-ai sunat la serviciu?
-Să ştii că azi mi-am cumpărat patru perechi de sandale şi am prăfuit o sumă inacceptabil la genul masculin, dar perfect adecvată la genul feminin. Te avertizez că eşti la birou şi nu ai cum să te manifeşti în plenitudinea unui comportament obişnuit în astfel de situaţii. Până acasă te vei învăţa cu ideea şi impactul uşii de perete va fi mult atenuat. În plus, am vrut să scap de stresul apariţiei extrasului de cont peste trei săptămâni şi să ne mirăm împreună până îmi voi aminti eu suma.
Genială stratagemă! Nu mi s-ar fi aşezat în veci ca abordabilă o astfel de ieşire din impas, sunându-te la birou că am spart o sumă considerabilă pe holşuruburi şi dibluri pe care eu le ador chiar dacă râmân în perete până muţi tu mobila cu faţa la feng-shuiul de miază-zi. De atunci am început să te iubesc intens. Sau nu! Îmi amintesc acum. A fost în ziua în care întâmplător mi-ai atins genunchiul, ţi-ai cerut scuze şi te-ai înroşit concomitent, iar eu, anticipând ce avea să urmeze peste ani, am luat un creion şi mi-am notat: era ziua în care te-am cunoscut. Tocmai atunci a trecut pe lângă noi o corporatistă într-un taior verde-gunoier. Nu mă întreba de unde acestă asociere de imagini disparate! Ştiu doar că m-au cimentat în admiraţie silueta, fruntea, buzele, gingăşia încheieturilor, temându-mă totodată să mă gândesc că trăsăturile mele desperecheate te vor atrage vreodată. Şi atunci am început să turui. Când mi se dă voie, la asta mă pricep…
Nu ştiai că un câine vede numai în alb şi negru. Parcă citiseşi undeva. Am găsit şi explicaţia de ce orice câine când vede un colorat cu o sarsana de umăr latră de se rupe gardul: e prea negru. Coloratul…
Ai găsit biletul ăsta sub cutia de ciocolată din sufragerie. Ai să mai găseşti. Şi multă, multă dragoste.
Marinică, aproape iunie 2013
Ma bucura orice scriere de-a ta!
Eu ajut la mutare…..pleaca copilul de-acasa…..greu…
Weekend de vis va doresc tuturor!
CristinaC- tare mă bucur de câte ori treci pe aici şi laşi câte o impresie.
Vine vremea când copiii se mută şi părinţii le duc dorul neastâmpăraţilor. E tare greu fără nişte boacăne prin casă…
ODLM, superba scriere. Multumim.
Tecoma- mă făcuşi să pricep că ţi-a plăcut, aşa cum “holşurub” poate fi un bun alibi de plecat hai hui, aşa cum “plouă” nu împiedică să iubeşti şi să-ţi fie dor.