search
top


Începe şcoala

÷åáõ îöåøó ììà ëåúøú 000671

 

Singurul lucru pe care-l fac bine bărbaţii: să doarmă cu băiatul lor.

Se adunaseră vase multe în ghiveta de inox cu dublu corp. O flotilă întreagă. Adorabila făcuse -de acum obişnuita- prăjitură de morcovi. În cele 4 minute alocate, robotul era morcovit rău, zahăr mai puţin în prăjitură decât pe blat, trei linguri de făină ( le-am spălat pe toate trei), boluri, farfurii adânci, plate rotunde, plate ovale, multă dexteritate. A ieşit o prăjiturică cât un fund de sticlă. Vorba ei: “bagi una kilă şi iese una mână”. N-am gustat-o, dar într-o zi am să mă încumet, eventual cu un somnifer în prealabil.

Mi-a luat un timp din timpul meu ca să aduc flota la mal şi scârţâind a curăţenie. Acum cuvele străluceau din nou în soarele care  se strecura printre draperiile groase de catifea cu ciucuri şi pianul cu mileu din bucătărie. Pisica ridicase clapa de la pian şi-mi cânta ca sonata lunii un mieunet de Mozart. Un diez sărit l-am găsit mai târziu pe mobilul meu. Mi-l ţintuise Orange ştiind că fericirea-mi de acolo izvorăşte.

– Marinică, imi vine să te pup pentru aşa o trebuşoară.

Mi-am adus aminte de ceea ce decretase Vitali câteva luni în urmă. Vecinul meu. Îl ştiţi!

– Dom’ Marinică, ascultaţi ci vă spuni Vitali! Când o fimeie zici “îmi vini sî ti pup”, dacă simti o plăceri la Kevin Costner atunci însemneazî că-i vini, da’ nu poati, dar dacă-i spune soţului, atunci însemneazî că poati, da’ nu-i vini.

Parcă tocmai pentru a-l contrazice pe Vitali, adorabila făptură mi-a sărit la gât şi m-a pupat cu patos, aşa cum eram îmbrăcat, numai cu şorţul mini şi boneta. În largheţea gestului a dat cu cotul în borcanul cu făină. Trei nule şi toate pe jos.

– Aaaa, ce obraznică eşti! Eu acum sunt un zân care împarte dreptate şi cu bagheta asta am să te transform într-o broscuţă. Am să mă duc pe lac şi am să caut o broscuţă cuminte care să mă lase s-o ghidez.

– Oare, cu bagheta asta, n-ai putea să mă cuminţeşti direct pe mine fără să mai cotrobăi pe lac? Cine ştie  ce batraciană  pe vreo frunză de nufăr stă şi dacă ai să i-o dai la o parte ai să vezi că un corp mai frumos ca al meu n-ai să găseşti.

La ea, cea mai evoluată formă de a scăpa de dojană este alintul. Se uită în ochii mei şi cu o unghiuţă vălurită între dinţi scânceşte ca un pisoi ce este.

Avea dreptate. Fusesem pe lac şi toate broscuţele cuminţi erau luate. Rămăseseră numai obrăznicături cu frunzuliţe cât unghia şi limba ascuţită.

A scăpat ca prin urechile acului. Mobilul a început să sune “La paloma”. Era ODLM cu mesaj pe WhatsApp. I se dădea voie la o bere. Mari minunăţii invenţiile din ziua de azi: “telefonul mobil”, “net-ul”, “la o bere”. Dacă un strămoş de-al meu, faraon să zicem, mi-ar vedea Ferrari-ul cu care m-a prins radarul cu 322 km/h prin sat (am făcut contestaţie pe loc şi am anulat doar punctele. Şpaga a rămas…) mi-ar porunci viaţă veşnică şi să mă plimb perpetuum mobil cu îngera mea păzitoare şi vocea ei caldă, feminină şi plină de argumente. Dar dacă un urmoş de-al meu, tot faraon să zicem, m-ar invita peste 3000 de ani ca să văd cum se trăieşte pe Soare (noaptea, că nu-i aşa cald) păi nu m-ar minuna imensitatea acestuia care este de un milion de ori mai mare decât Pământul? Presupunem că aş lua avionul de la Bucureşti la New York. În condiţiile ştiinţei de azi, aş face un milion de zile pe drum, ori cu teleportarea de atunci, numai ce m-aş gândi şi aş fi în Titan cât ai clipi, sau la New York din două clipituri.

Sau, cum zice Vitali: “m-o prostit Liuba. O plioscăit din plioapi de două ori şi m-o înjugat pi timp mai lunguţ. Amu, nici pi partia ailaltă nu-i bini, că dacă n-ar fi făptuit trebuşoara aiasta,fi rămas total neînsurat. Iacă, acum mă pripesc să găsesc dintri atâtea aftăr sculuri unul mai acătări pentru ăla micu, că sunt o grămadă. Cât duce trenul“.

L-am lăsat pe Vitali cu îndoiala lui etalată. Afară se înteţise vântul şi rostogolea pungile de plastic şi scaieţii de pe un lot de teren în litigiu. Am trecut pe lângă restaurantul de lângă noi. ODLM nu era acolo. Era în parc cu bicicleta. Mesenii urmăreau ştirile pe un ecran cât peretele. O reporteriţă, slabă ca o păstaie, a oprit un trecător pe stradă şi l-a întrebat: “cum vi se pare vântul?”. Am auzit un client care a comentat: “pe asta o zboară vântu’ cu microfon cu tot cât îi firu’ de lung. La ce dreaq mai pune aşa o întrebare? Probabil că i s-a şoptit în cască “ia-te de vânt!”.

Când ni se termină ulciorul cu apă vie, ne ducem hai-hui printre constelaţii să-l umplem şi nu conştientizăm ce suferinţă lăsăm în urmă. Şi nimeni nu ştie să-l mai fi mai umplut vreodată cineva.

Hai, să plec şi eu acasă că-i târziu!

Marinică, tocmai când începe şcoala.

2 Responsesto “Începe şcoala”

  1. Odille says:

    Scuze, Dragilor, zilele astea am fost foarte ocupata si nu am putut intra pe blog.

    ODLM, New York? Am aflat ca John Winston Lennon, cind s-a casatorit, a luat si numele sotiei, si asa a devenit John Winston Ono Lennon.

    ODLM, poate daca toate toate chiuvetele din casa, telefoanele, ramele de la usi, ar fi pictate in roz cu floricele, ar fi mai multa armonie in mariaje. 🙂

    Imposibil sa tii o suparare pe fond rozaliu presarat cu floricele. 🙂

  2. Odille- eu mi-am pictat viaţa în roz, dar a ieşit un mov cu ghiocei albaştri. Când stau la film, copiii mei presară floricele prin toată casa. Pop corn 🙂

Leave a Reply

CommentLuv badge

top
%d bloggers like this: