search
top


Există râsete

Mail Attachment5           Aşa ceva cere o gândire matură şi nişte ochi un pic holbaţi                                         

Există râsul de necaz.

Eşti cu un grup mare, la o masă mare. Tacâmuri de argint, vesela din porţelanul cel mai fin. O picoliţă a scăpat ieri o ceaşcă de cafea. A avut noroc. S-a despărţit doar toarta de trup. Plânge. Iubitul o aşteaptă noptea, la ieşirea din tură. Îi promite că o repară dacă vine cu el acasă. De aici nu mai ştiu ce s-a întâmplat. Doar că, a doua zi, este surâzătoare şi cu toarta fixată. Ceea ce n-a ştiut iubitul este faptul că adezivul, la lichide fierbinţi, cedează ca o mădălină la un gerald.

Din tot grupul, unul se nimereşte cu ceaşca de cafea meşterită conform capitolului anterior. Ceaşca va cădea de la 34 cm ( cât măsoară coatele unui necioplit care stă cu ele pe masă) direct pe farfuriuţa care nu va rezista tentaţiei de a se sparge.

Cafeaua, va părăsi forma iniţială de ceaşcă-receptacul şi va lua forma unui lichid care se împrăştie. În acest caz, conform Teoremei lui Arhimede, culoarea nu va avea o influenţă semnificativă, fierbinţeala însă, va deveni definitorie. Se aude un urlet mic, ca de bărbat. Toată suflarea îl căinează. Nevasta îi toarnă apă minerală pe pantaloni. Ies aburi.

Singurii care râd sunt doi consorţi. S-au luat din nişte afinităţi comune. Îi cunosc. Nu ţi-ar râde de un banc, Doamne ferească-mă! Parcă au înghiţit câte un ţurţure din jgheabul meu de iarnă. În schimb, o cafea fierbinte pe nişte pantaloni la temperatura corpului este cu totul alt context. Se râde în ciuda privirilor celorlalţi comeseni.

Există râsul adolescentin.

Trece un grup de adolescenţi pe o stradă îngustă. Sens unic. Strada este folosită mai mult pentru parcare. O fată povesteşte cum şi-a uitat sandvişul acasă. Ceilalţi zâmbesc. Sunt copilării. Nimicurile acestea le armonizează existenţa. Îi învaţă să relaţioneze în societatea pe care şi-o vor cizela mai târziu. Mă uit la ei cu atâta fericire încât trăiesc clipele lor. Unica  grijă ceva mai împovărătoare era şcoala. În rest, filmele, dansul, ţinerea de mână, râsul pe stradă. Singurul care râde (am voie să zic “prosteşte”?) este un adolescent cu părul lung şi lucios de luna trecută. Se apleacă, se chirceşte, bate de 11 ori cu palma în capota unei maşini parcate, scapă rucsacul pe jos şi-i dă un şut în derâderea ce-l cuprinsese. Este cumplit de teatral. Se uită mânzeşte în ochii celorlalţi ca să capteze reacţia. Deja ei vorbesc despre vacanţă. Râsul îi piere în degrade. A vrut să iasă în evidenţă. Nu pot să-l sufăr. Îi privesc pe ceilalţi. Sunt frumoşi. Au bastonul de mareşali olimpici în raniţă. Pletosul va pleca în străinătate şi va clona carduri. Sau poate nu…  Am să-l urmăresc de-a lungul vremii. Dacă-l vedeţi, să-mi spuneţi şi mie când ne întâlnim pe un nor şi-mi cresc aripile. Locuiesc de regulă pe cumulus. Dacă capăt o coadă, înseamnă că ăsta mi-e meritul şi că niciun nor nu mă găzduieşte.

Există râsul sardonic.

Când, în sfârşit, se clatină şi capra ta: ” Ai văzut că şi pe tine te-a certat şeful că ai întârziat azi?”. Şeful încuviinţează remarca c-o dătătură din cap şi aplică subdiviziunea râsului sardonic: rânjetul. Cu dinţii strânşi ca pentru consoane şi ochii mijiţi ca pentru draperia dată de perete, dimineaţa. Este propriu persoanelor care mereu găsesc minereu de Vegeta în tortul de ciocolată. Sunt şi câţiva mai cu bun simţ şi atunci practică o altă subdiviziune. Se ascund după cuier, iau un biblioraft în mână şi râd în pumni. Este o formă o idee mai evoluată de la clasa batracienilor la cea a reptilelor. În scurta-mi existenţă, am studiat crocodilul cât de aproape am putut. De pe monitor. Rânjeşte tot timpul. Am să schimb monitorul. Şi pe cel de ski, că şi ăla râde sardonic atunci când cad.

Există râsul servil

Se practică de obicei în locuri ferite de soare. Sunt mulţi şefi ierarhici superiori. Nu degeaba se spune că dacă strigi “domnu’ director” pe stradă în Bucureşti, toţi bărbaţii întorc capul. La fel şi dacă pe câinele tău îl cheamă “Prostule”. Cu cât este mai ierahic, cu atât se găseşte una/unu care să râdă mai prăpăditor la cum povesteşte el că i-a ars o palmă educatoarei pentru că i-a dat alt copil să-l ducă acasă. “Oricum, azi l-am dus înapoi” mărturiseşte el uitându-se după acel unu/una care-i apreciase gluma. Respectivul plecase însă din colectiv. Avea de râs la un şef mai mare…

Există râsul în târg

Blondele îl practică de regulă peste tot. Nu dezvolt pentru că am un deficit de misoginism ceva de speriat.

Există râsul de sine

Autocritica din şedinţele de colectiv, când îţi pui reziduuri de lemn ars în cap şi spui cee ce deja toţi ştiu despre tine: că nu eşti punctual la birou, că stai ca blegu’ ore în şir după program şi abia apuci să iei două linguriţe din castronul de supă de linte aşezat comod între tastatură şi mouse. Statuile nu râd niciodată. Este o autocritică uşurică, sprinţară, doar aşa ca să mai bifezi o sarcină. Atunci când râzi de tine, singur, noaptea pe pernă, când eşti sincer pentru că nu te poţi păcăli şi mai şi dă să înflorească o lacrimă în colţul pleoapei, abia atunci este adevărata judecată, clipele de atârnare între energia consumată şi neantul atoateprimitor.

Există râsul de fericire

Este râsul prilejuit de un eveniment fie minor (fiul tău a luat în sfârşit un 5 la mate) fie mergând până la cel major: căsătoria sau naşterea celui de-al primulea copil. Se râde copios animat de acceleratorul clasic: şampania din paharele cu tocuri şi picioare lungi ale miresei. Râsul după noaptea nunţii este însă ucigător. Eu îl plâng serios pe acel bărbat.

Există râsul de plăcere, cunoscut şi sub denumirea de “râs de spargere”

Este râsul deschis, din inimă, care te afectează emotiv şi pe tine ca ascultător. Este râsul ei, cu o voce feminină, muzicală, timbru de harfă. Râde la glume, la situaţii hazlii, la iubirea ce ţi-o poartă, când ţi-o poartă.  Aparent îşi pierde echilibrul şi se sprijină de tine cu braţele acelea subţiri, marmoreene. Profită şi se agaţă de gâtul tău şi te preţuieşte c-o sărutare de buze dulci şi miros de rouă. Are şi velcro în vorbe, da-i treci cu vederea pentru că este splendidă şi plină de viaţă. Sare de pe trotuar, peste bordură şi aterizează lin pe carosabil. Se uită speriată în urmă şi se urcă înapoi pe trotuar. Clipa aceea de plutire aş vrea s-o surprind şi-mi mai năzare a mă însoţi cu ea pe covorul meu fermecat luat de la Istanbul dimpreună c-o lampă cu duh.

Toate fetele frumoase care au dormit cu mine au avut un somn foarte uşor. Se trezesc la cea mai mică tentativă de mişcare. De exemplu, doar ce mă gândesc să mă duc la computer şi să intru pe Messenger, numai ce-o aud vioaie ca şi cum vine de la înviorare: “Unde te duci? Cine-i Călina?”. Vă spun ca să ştiţi că ăsta nu-i râsul meu… Am ajuns de râsul nevestelor de curcan.

 


          

                
        

15 Responsesto “Există râsete”

  1. CristinaC says:

    He he…ai reușit !
    M-ai făcut sa rad!
    Dupa o zi grea in care am încercat sa zâmbesc sincer si nu mi-a ieșit tot timpul….
    Zâmbesc sincer….
    Poate postezi si despre zâmbete……

  2. calina says:

    In prima faza m-ai facut sa zambesc, dar ulterior mi-am amintit ca nu cred in coincidente :),am facut conexiuni… asa ca nici rasul meu nu a
    mai fost al meu :). Ma dusesem in comuna aceea, la indicatiile prietenei mele, special pentru un magazin de incaltaminte pt copii.
    Am ratat statia si a trebuit sa merg pe jos ,inapoi,pe trotuarul inexistent. Deci am fost rasul trecatorilor 😛
    Spune si tu ca e o nebuna care bate campii pe langa subiect 🙂

  3. CristinaC- după cum te cunosc, râzi din plăcere şi asta mă bucură pentru că este singurul sincer. Zâmbetul are o panoplie mai restrânsă: este ori profesional, ori forţat, ori sincer.

  4. Calina- este bine să rămâi în prima fază: de zâmbet. Conexiunile se fac între neuroni, nu între coincidenţe. În Napoca sunt multe magazine speciale pentru copii. De ce a trebuit să mergi pe strada fără trotuar din comuna aceea? Trecătorii mergeau şi ei pe aceeaşi stradă atrotuară. De ce-ar fi râs de tine?
    Eu nu-mi permit să spun aşa nici în gând, darămite să scriu aberaţii despre tine.

  5. calina says:

    Daca trecatorii nu au ras , macar am fost deliciul soferilor :).
    In oras chiriile sunt mari, prin urmare adaosul pe masura, si ma apuca cateodata sa fac economii :). Bine, pana la urma m-am intors cu taxiul , deci m-am ales doar cu neuronii praf :)si inghetata bocna
    🙂 pe tine nu te dor picioarele vb versului din piesa mea preferata?

  6. Calina-şoferii îşi formează deliciul numai în baza unei siluete inelare. Deci, mândreşte-te!
    Am învăţat ceva de la tine: înainte de a cumpăra ceva să-l întreb pe patron cât e chiria. Cum de te-apucă iarna economiile bocnă? Esenţialul? Ai găsit pantofi cu chirie mică?

  7. calina says:

    🙂 mie asa mi s-au parut dar cand ma gandesc ca au fost cat ghetule pe care le – am vazut si mi-au placut pt mine 🙂 nu mai sunt asa sigura…
    Cert e ca ,azi, sunt gata lustruite 🙂 si deja il asteapta cuminti pe Mos Nicolae.
    Am fugit in cautarea lui :)…

  8. Calina-întotdeauna o femeie va găsi ceva mai frumos pentru ea decât pentru orcine altcineva. Este un regret peren. Nu insista pentru un Moș Nicolae. Un Tânăr Nicolae va fi mult mai receptiv.

  9. Odille says:

    Buna Dimineata! Buna Dimineata!

    ODLM,

    O postare cu o aroma proaspata de veselie!

    “Risul de placere” poate fi numit si risul inimii, nu un simplu exercitiu de gimnastica al buzelor.

    Minunat este sa vezi in ochii persoanei iubite cum ii ride inima cu gurita pina la urechi, de atita fericire.

  10. Odille says:

    ODLM,

    Iubesc risul molipsitor al copiilor. Acel ris pe care nu poti sa-l opresti. Un fel de chicoteala care capata amploare ca si cum calatoresti pe un riu zvapaiat de munte cu destinatia cascada.

    Imi aduc aminte ca eram in sala in care urma sa devenim cetateni canadieni. Aveam emotii!

    Ni s-a dat la fiecare cite o carte, cred ca era Vechiul Testament.

    Incepuse ceremonia si eu deschid cartea si citesc un pasaj. Oricarui barbat care se uita la femeia altui barbat, sa-I sara un ochi si oricarui barbat care atinge pe femeia altui barbat sa-I cada o mina, asa spunea pasajul.

    Mi-am imaginat imediat cum ar arata strazile Romaniei, numai cu chiori si barbati fara miini. Am inceput sa chicotesc si I-am aratat pasajul si sotului meu. S-a molipsit si el de chicoteala si amindoi ne indreptam spre cascada cu rapiditate. Speriati ca am fi putut sa fim invitati afara si sa nu primim cetatenia, ni s-a cam oprit in git avalansa de chicoteala, dar nu voi uita niciodata acel ris cu toata inima. Eram din nou la scoala. 🙂

  11. Odille- bărbaţilor români li s-a dat a doua şansă. Li s-a tăiat numai o mână şi le-a sărit numai un ochi. Cei întregi sunt gay.
    Dar de ce se leagă Vechiul Testament doar de bărbaţi? Ortodoxismul alocă un spaţiu şi pentru femei la rubrica “În alcov” 🙂

  12. Odille says:

    ODLM,

    “Clipa aceea de plutire aş vrea s-o surprind şi-mi mai năzare a mă însoţi cu ea pe covorul meu fermecat luat de la Istanbul dimpreună c-o lampă cu duh.”

    Speranta si dorinta este ca fiinta iubita sa fie cu duh. La lampa am sperante mai mici. 🙂

    Cind este duh se zboara pe covorul fermecat in fiecare zi si in fiecare noapte.

    Weekend frumos!

  13. Odille- am luat lampa de la Istanbul şi târgoveţul mi-a garantat că are duh în ea, dar să-l desfac în ţară că altfel îl pierd prin Turcia. M-a păcălit :). Probabil că nu stâpânesc eu bine turca.
    Covorul însă merge şi mă ajută la dus cu preşul 🙂

    Un weekend de film

  14. Tecoma says:

    O analiza la care nu m-as fi gândit, scrisa sensibil și cu umor. Ne face sa zambim, iar uneori sa râdem. 🙂
    Mulțumim.

  15. Tecoma- tu cum râzi? În ce categorie te încadrezi? Lasă, dacă zici că ai râs la textul meu am să te socotesc eu în vreo categorie logică.

Leave a Reply

CommentLuv badge

top
%d bloggers like this: