search
top


România mea

image02423România mea?!

I am…You are… He is… She is…, de la capăt!!! Sunt primele amintiri din tinerețea mea, care sunt legate de sentimentul patriotic…, sau mai bine spus de lipsa lui. Am crescut într-o familie de intelectuali frustrați, care au refuzat din tot sufletul lor să “urce pe scara socială” prin apartenența “naturală” și obligatorie, la acea vreme, la mirificul Partid Comunist. Ca urmare, copilăria mea a fost marcată, din acest punct de vedere, de trei lucruri majore: învatarea din timp a limbii engleze (cu scopul clar de a emigra în Canada, unde trăiește în prosperitate și liniște, de vreo 35 de ani, mătușa mea), alergatul dupa cea mai “eficientă” coadă din cartier și injuratul excesiv, incontrolabil și perpetuu al “Prea Iubitului Tată și Conducător”. Invariabil, toate aceste activități se terminau cu “Trebuie să pleci din țara asta !!!!”. Și îmi plăcea, mai ales că era un SECRET!!!

Nu știam mai nimic de ea săraca, de țară, ma refer, decât că trebuia să plec din ea, să o părăsesc. Am crescut deci, cu părerea că țara asta ne face rău, atât mie, cât și tuturor celor din jurul meu.

Voi sări peste evenimentele ce au urmat, Revoluție, speranța de mai bine, uitarea planurilor de emigrare ante decembriste, căci astfel de evenimente sunt cunoscute tuturor.

Ma voi opri la momentul care m-a făcut să mă gândesc altfel la această țară frumoasă și saracă. Acel moment s-a petrecut în Canada, unde mă dusesem, pentru o scurtă vizită de Crăciun, la câțiva ani după Revoluția din Decembrie. La masa frumos aranjată erau prezenți, atât români (plecați cu toții dinainte de Revoluție și “realizați” cu toții în acea țară prosperă), cât și canadieni. Atmosfera era veselă și relaxantă, iar discuțiile s-au concentrat cu precădere asupra mea, tot eram “special guest”. Le-am povestit cum am fost pregătită de mică să emigrez și cum aveam toate atuurile să o fac: stiam limba la perfecție, făcusem o facultate care nu îmi placea, dar era “de viitor” și, în plus, nu mai puteam sta în România, o țară coruptă, plină de oameni urâți și needucați. Tăcere!… O doamnă, trecută de mult de a doua tinerețe, m-a întrebat cu un zambet, cel mult tolerant : “Și cum ar trebui să te primim noi, în țara noastră și să îți pretindem să o respecți și să o iubești, când tu vorbești așa urât de țara în care te-ai născut?”.”E țara mea, am replicat, știu cel mai bine despre ce vorbesc!”. “Nu este țara ta!! Este țara în care te-ai născut, este o mare diferență; ce ai făcut tu pentru ea ca să îți aparțină?” A fost intrebarea care a pus capăt serii, dar care a deschis o întreaga frământare interioară în sufletul meu, frământare ce durează și astăzi.

Mă opresc pentru o secundă din scris să mă gândesc un pic, cum îmi imaginez eu România…

Ciudat, o văd ca pe acea doamnă care m-a apostrofat în Canada, o văd ca pe o boema diafana, ce poarta in suflet imaginea unei lumi apuse, o curtezană de altădat’ pentru care, și-au sacrificat viața, cu zâmbetul pe buze, generații de osteni, mari conducători …mari patroți, oameni cu idealuri, principii și o dragoste necondiționată de pământ. Da, România era a lor, au iubit-o, s-au jertfit pentru ea, au respectat-o și s-au mandrit cu ea oriunde. Răsfoiesc în minte paginile ruginii ale istoriei și realizez cu durere că, nu sunt nimic mai mult decât reprezentantul unei generații de patrioți de stadion, care își ascund lipsa fidelității în spatele sintagmei mai mult decât obositoare “de ce aș iubi-o, ce, e bine aici?” Dar ce ar spune oare strămoșii noștri care s-au jertfit la Posada, la Baia sau Vaslui de bieții lor urmași care, în loc să își servească cu mândrie țara, aleg să o…părăsească?! Cum ne-ar privi ei văzându-ne că cedăm lupta și ne îngropăm într-o indiferență rece? Vă spun eu…”cel mult ironici”, cum frumos a spus marele nostru Poet.

Boema aceasta diafană, cu mireasmă de curți boierești, cu umerii împodobiți de victorii obținute în numele său de marii învingători ai istoriei, mai are nevoie de o ultimă bătălie, cea mai grea, a noastră…cu noi înșine. Trebuie să o vindecăm, trebuie să o rugăm să ne ierte, trebuie să îi curățăm obrazul patat de palmele celor care i-au târât numele în noroi, care au făcut din dânsa, odinioară una din Reginele Europei, o biată femeie batjocorită, umilită și mai ales…uitată. Pentru ca ea să ne poată fi mamă, trebuie ca noi să vrem să îi fim din nou fii. Și mai mult, trebuie să merităm!!!

Am privit cu mândrie, cum din an în an, la defilările de 1 Decembrie, în primele rânduri, sunt din ce în ce mai mulți copilași cu steaguri tricolore în mânuțe. Am fost mândră de ei și, mai ales, de părinții lor, de părinții aceia care au hotărât să le arate copiilor lor, nu numai că nu ar trebui să se rușineze, ba că trebuie să se mândrească cu țara lor. Sentimentul de mândrie patriotică nu poate fi nimicit de un politician corupt, nici de o sută, nici de o mie. Sentimentul patriotic se naște din cunoașterea istoriei, din iubire față de semeni, din abandon total în fața minunilor pe care acest petic de pământ îl dă. Acești copii care flutura steaguri în mânțele lor înfrigurate, sunt România de mâine, sunt speranța unei lecții viitoare de patriotism, de iubire de neam. Privesc astfel în ochii lor sinceri și văd viitorii medici, fizicieni, matematicieni care vor dori din toata ființa lor să rămână ACASĂ, pentru a reclădi România, pentru a face din ea ceea ce a fost odinioară. Văd în ei viitorii politicieni, ale căror singure ambiții nu vor fi cele legate de putere și avariție ci, cu inima curată, vor deschide ferestrele spre lumea întreagă, pentru ca lumea întreagă să vadă că România nu este formată doar din uscăturile fără suflet și identitate care îi pătează obrazul, ci din oameni curați, demni și muncitori.

Dar, până atunci, până când întreaga responsabilitate a viitorului va cădea pe umerii copiilor noștri, trebuie să ne gândim ce putem face acum, fiecare dintre noi. Ce poți face tu, cel care parcurgi aceste umile rânduri, ce pot face eu, acela care le așterne pe hârtie?

Eu una știu ce pot face. Pot rosti cu mândrie numele țării mele oriunde aș fi în această lume, pentru că nu mă definesc excepțiile, mizeriile și decepțiile provocate de cei care de ani de zile consideră că ne conduc.

Mă definesc Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, al căror eroism îl voi striga cu mândrie de câte ori cineva va pune la îndoială integritatea țării mele.

Mă definesc Delta, Marea Neagră și Munții Carpați, a caror splendoare o voi elogia ori de câte ori cineva va pune la îndoială frumusețea țării mele.

Mă definesc Henri Coandă, George Enescu, Emil Cioran, Nicolae Paulescu, Constantin Brâncuși ale căror minți strălucitoare le voi onora cu surle și trâmbițe de câte ori cineva va pune la îndoială genialitatea țării mele.

Mă definesc Nicolae Steinhardt, Ilie Cleopa și Arsenie Boca, despre al căror har voi povesti atunci când cineva va pune la îndoială credința țării mele.

Mă definesc harnicia bănățenilor, veselia moldovenilor, cinstea ardelenilor și minunea etnologică a dobrogenilor, oamenii mei, românii mei, a căror adevarată valoare nu voi obosi niciodată să o împărtășesc, atunci când cineva va pune la îndoială calitatea de oameni a românilor.

Mă definește portul nostru popular, purtat cu mândrie de fete și flăcăi cu fețele îmbujorate, în seara de ajun, când cântă nașterea Domnului .

Mă definește mirosul de cozonac, nuci și vin fiert, puse cu dărnicie pe masă de gazde, când copiii vin cu “Steaua” , cu “Plugușorul” ori “Sorcova”.

Acestea sunt lucrurile pe care le voi oferi atunci când cineva va vrea să cunoască tradițiile țării mele

Ce pot face pentru ca România să fie din nou a mea?! Pot să rămân aici, alături de ea, alături de românii mei. Pot să o îngrijesc ca pe un copil, pot să o respect ca pe o doamnă albită de griji, pot să o iubesc ca pe o mamă care mi-a dat viață. Pot începe să învăt să fiu român și pot să îi învat pe ceilalți că a fi român e o mândrie. Că da, acel tremur în suflet, atunci cand ne salutăm campionii cu imnul țării în urechi și drapelul în fața privirilor, se numește patriotism. Că acea revoltă pe care o simțim când alții ne privesc cu ură nemeritată, cu dispreț și neîncredere, se numește patriotism. Că dorul acela naprasnic și inexplicabil pe care îl simțim, când, impinși de greutăți, cautăm salvarea pe alte meleaguri, se numește dor de țară.

Pot să învăț și să îi învăț pe ceilalți ca, doar în clipa în care ne vom respecta ca neam, vom obține respectul celorlați.

Că doar atunci când vom învăța să ne educăm unii pe ceilalți, vom putea privi fără rușine în ochii străinilor.

Că doar atunci când ne vom cunoaște și promova frumos minunile țării, ceilalți vor dori, la rândul lor să le cunoască.

Că doar atunci când nu ne vom mai lăsa umiliți, mințiți și furați în propria țară, nimeni nu va mai îndrăzni să ne marginalizeze.

Că doar atunci când vom înceta să ne omorâm pădurile, să ne otrăvim apele, să ne abandonăm pământurile, nimeni, niciodată, nu va îndrăzni să ne distrugă bogățiile. Doar atunci când ne vom sufleca manecile, noi romanii, fără să o așteptăm sau cere de la “alții” să o facă, să construim, nu să distrugem, să clădim pentru celălat, nu să așteptăm în van minuni, abia atunci ne vom recăpăta locul meritat în lume. Pot să mă revolt și să îmi strig dreptul meu de român, de a fi mândru, de a fi respectat, de a nu fi mințit și furat. Abia atunci lumea întreagî ne va auzi. Trebuie ca, parafrazandu-l pe J. F. Kennedy, să ne oprim o secundă pentru a ne întreba, nu ce poate face țara pentru noi, ci ce putem face noi pentru ea. Cum putem noi aduce din nou zâmbetul bătrânei doamne, cum putem noi să îi redăm demnitatea din priviri, cum putem noi să îi redăm locul pe care îl merită, de nestemată în coroana Europei. Trebuie să incepi cu tine, române! Trebuie să încep cu mine!

Abia atunci va fi România mea, România noastră, România copiilor noștri. Abia atunci vom înțelege, spre a da mai departe, sentimentul de apartenență, de mândrie, de respect față de pământul acesta bogat, față de tradiții, față de oamenii frumoși care își vor ridica frunțile obosite de vremuri și vor spune tuturor, cu mândrie: ISTORIA NOASTRĂ! TRADIȚIILE NOASTRE!! AICI E ȚARA NOASTRĂ!!!

Aici sunt copiii noștri, aici este viitorul nostru, aici ne este prezentul, trecutul și străbunii. Aici este ACASĂ, cu necazuri cu bucurii, cu tristeți și împliniri.

Acum te las, fii sănătos,

Și vesel de Crăciun.

Dar nu uita, când ești voios

Române, să fii bun!

Cristina Iordan

16 Decembrie, Romania

3 Responsesto “România mea”

  1. Odille says:

    ODLM, crede-ma, “Fratii Jderi” ar fi nimic. Poate 15 volume! 🙂 Dar numai gindul sa comentez, ma arunca intr-un virtej de sentimente.

    Mult prea sentimentala, as spune! 🙂

    Si felul meu de a gindi s-a transformat si se transforma, asa ca ar fi un “open book”. 🙂

  2. Odille- oare de ce sunt convins că ai ţine o pledoarie cât un “Fraţii Jderi” pro şi contra?

  3. Odille says:

    ODLM,

    A comenta la aceasta postare ar insemna sa ma arunc intr-o viltoare de emotii amestecate, asa ca nu o voi face.

Leave a Reply

CommentLuv badge

top
%d bloggers like this: