search
top


Dragostea de mamă

Business Monkey Trees

Monkey business trees

Luminiţele de Crăciun de pe case îmi răscolesc amintiri din copilărie. Beculeţele nu fuseseră inventate încă. Lumânărele de toate culorile, într-o răsuceală şi acum mister pentru mine, erau înfipte în nişte socluri sub formă de farfuriuţe care imită margaretele şi care se prindeau de brad cu nişte clipsuri de felul celora cu care îşi prind femeile părul când spală vasele atunci când bărbatul nu este acasă.
Au apărut apoi beculeţele care imitau lumânarea, cu un lujer alb şi în vârf două emisfere de diferite culori, sub formă de flacără olimpică înţepenită în timp.
Tataia avea în atelierul lui de tâmplărie un dulap vechi în care îşi ţinea organizate sculele: rindeaua, raşpelul, fierăstrăul coada şoricelului, tesla, coarba cu sfredele, piatra de polizor, cutia cu cleiul de oase de care fugeam de acasă când îl încălzea, trusa de dălţi, şublerul, metrul pliabil de lemn, nelipsitul ciocan, cleştele şi multe altele pe care le-am moştenit până m-am mutat la bloc. Ilinca mi le-a îmbălsămat cu nişte vaselină GT3 şi le-a învelit în oarece prosoape vechi, propice moaştelor. Le-am pus într-un dulăpior de lemn de la subsolul blocului. Cu lacăt. Comunist, desigur! Nu cred că i-a luat mai mult de 11 secunde vecinului de la cinci, sau de la şapte, sau din tot blocul, ca să spargă lacătul şi să-mi lase doar rafturile. Singurii pe care nu i-am bănuit erau violonistul de la trei şi văduva croitoreasă de la nouă. Câteodată, în vis, mi se prezintă câte un “auuu” prelung. Visez că hoţul îşi dă peste arătător cu ciocanul bunicului meu. Altă dată peste inelar. Dacă vreodată daţi peste un om cu privirea năroadă şi cu toate degetele cu unghii negre, vă rog să-i luaţi numărul. El este cel care mi-a luat ciocanul.
L-am convins pe tataia să-mi cedeze fundul dulapului său. Talaşul şi rumeguşul din atelier i-l măturam eu, pentru că spunea tataia: ” şi eu am început cu munca de jos la bunelul meu. Trebuia să mătur atât de bine talaşul de pe jos încât omu’, dacă stă pe ciment, să nu se scuture pe pantaloni când se ridică. Abia după ce ferchezuiam bine atelierul aveam îngăduinţa să-i aduc rindeaua şi tesla.”
“Deci, tataiule, nu ai nevoie de placajul de pe spatele dulapului pentru că nu intră nici fir de praf la sculele matale atâta timp cât ferchezuiesc eu cimentul”. M-a crezut…
Odată cucerit lotul de placaj am început să construiesc oraşul luminilor. I-am fixat patru cuburi (precursoarele Lego) pe cele patru colţuri. Era cam mică suprafaţa pentru un oraş şi mai era şi ondulată de la hăinurile împinse în dulap de ultimul proprietar. Era un cătun cu nişte dealuri. Am desenat uliţele cu creta şi le-am aşezat nişte case de oameni gospodari. Case făcute la traforaj cărora le decupam temelia conform dâmburilor terenului. Verişoara mea avea multe păpuşele, care, dacă era după judecata mea, le-aş fi aruncat cât colo pentru că numai cu ele stătea toată ziua. În loc să aibă şi ea nişte soldăţei de plumb şi nişte tancuri cu care să pornească bătălii, biiiibilea păpuşelele la rochiţe de îmi venea să ies din magazin şi să mă duc în parcare la maşină.
Câteva din ele au dispărut la mine pe uliţă. Le-am răstignit cu câte un cuişor în talpă de stăteau la palavre şi nici seara nu mai intrau în case.
Stâlpii-lumânărele i-am fixat strategic ca să lumineze tot cătunul. Numai Postul de Miliţie avea doi stâlpi de o parte şi de alta. Aveam eu ideea că miliţienii trebuie să fie luminaţi. A fost în zadar. Hoţii de curci şi raţe erau mai mulţi decât şeful de post.
Dădusem câte o gaură cu coarba şi sfredelul sub fiecare stâlp. Reţeaua de fire care ducea la baterie era toată trasă pe dedesubt. Nu era nici fir de fir prin reţeaua aeriană. Am făcut ceea ce primarii Bucureştiului de azi se chinuie să facă de câţiva ani. Muah-muah pe obrăjorii unui astfel de copil mic şi scump. Şi anticipativ…
Bateria care alimenta stâlpii era una pătrată, cu lamele: una mai scurtă pentru plus şi una mai lungă pentru minus. Beculeţelor mele le era perfect egal cum le legam polaritatea. Luminau într-o veselie până sugeau toată energia din biata baterie. Pusă pe calorifer, îşi revenea şi alimenta cu drag liota de becuri flămânde până îşi dădea sfârşitul şi ţipirigul se scurgea ostentativ. Mirosea a pisică şi mama credea că iar am dormit cu ea în casă.
Cu timpul, păpuşelele s-au înmulţit pentru că vară-mea primise un păpuşoi mare care, răsturnat, spunea “mama”. Nedumerirea mea era de ce nu spunea “amam” când o culcai. Populaţia rurală avea nevoie de un surplus de energie şi de programul “prima casă”. Am suplimentat casele, dar la stâlpi aveam nevoie de fasunguri noi. Beculeţe se ardeau, dar se găseau; bateriile se consumau, dar se găseau. Fasunguri, ba!
Era o Cooperativă de reparaţii electrice şi electronice în centru. Responsabilul era vecin cu noi. M-a lăsat să intru în grămada de radiouri care erau folosite doar ca piese de schimb şi am dezlipit o duzină de fasunguri de la becurile de scală.
Au apărut noi stâlpişori pe uliţă. Lumina cătunului era mai intensă, mai ales că erau deja două baterii mari care alimentau feeria. Progresul comunismului îşi arăta roadele. Ţăranii erau mândri de roadele pământului colectivei şi munceau mai cu spor. Şi noaptea. Femeile găteau bucatele: grâu fiert, mămăligă cu lapte. Ţăranii donau cu dragoste laptele vacii la Stat şi-l primeau înapoi în sticle cu gâtul larg la coada de la 4 dimineaţa. Numai untul era scos din el pentru export, restul le rămânea intact.
Mă culcam cu cătunul lângă pat, cu luminile aprinse, cu visele adunate mănunchi ca părinţii mei să fie fericiţi că sunt cuminte, nu derbedeu fără nicio preocupare. Mă trezeam cu luminile care scăzuseră în intensitate şi cu ţăranii încă pe ogor.
Era vremea zugrăvitului anual. Mobila era strânsă pe mijloc. Mama mi-a luat biiiinişor cătunul, eu ţinând bateriile şi reţeaua de fire. L-a pus pe masă şi l-a acoperit cu un cearceaf special pentru astfel de ocazii.
Zugravul avea scara lui dublă şi se deplasa prin cameră ca pe picioroange. Calfa era un bărbat nătâng care îi dădea totul la mână. Purta numărul 60 la bocanci după standardul meu de copil. Ei, nu credeţi că s-a urcat nătângul pe masă ca să-i dea găleata zugravului! Eu m-am făcut alb la faţă ca varul din găleată. Bidineaua era la zugrav că altfel i-aş fi dat una peste bocancii ăia cât talpa iadului. Mă uitam sapropelic la el.
M-am dus la mama plângând. O strângeam în braţe şi o imploram să-l dea afară.
-Tu eşti primarul satului, mi-a spus ea, tu l-ai creat şi un primar gospodar se îmbărbătează şi o ia de la început, nu plânge ca tine la primul necaz. Arată-te viteaz în viaţă!
Poţi gândi ceva mai înălţător decât dragostea de mamă?

Se spune că pe Saturn, chiar în spatele inelului, era un băiat care iubea o minune de crăiasă. Îi aducea flori, ciocolată, bluziţe, podoabe, dar ea tot nu era convinsă de dragostea lui. Îl socotea un săgetător superficial care iubeşte generic noţiunea de fată saturniană şi nu pe ea, crăiasa, ca entitate mirifică.
Băiatului i-a încolţit un gând terifiant. S-a dus la mama lui şi i-a luat inima ca s-o dea ca ofrandă şi ca dovadă vie de dragoste neţărmurită crăiesei lui.
Mergea către iubita lui cu inima ţinută în căuşul palmelor. S-a împiedicat de un bolovan de pe drum. Genunchiul îl durea. Şi atunci inima i-a spus:
– Ce ai puiul mamii, te doare rău?

8 Responsesto “Dragostea de mamă”

  1. CristinaC says:

    La multi ani si la multe scrieri frumoase!

  2. CristinaC- mulţumesc de urare, dar şi voi să aveţi sănătate şi bucurii pe noul an.

  3. Odille says:

    ODLM,

    Cu adevarat incintatoare aceasta postare. Ne transporta in Lumea fantastica a Copilariei, cu vise implinite, si mici drame atenuate de dragostea familiei.

    Pentru citeva momente am uitat ca la noi este iarna, ca aveam minus 32 de grade si ca vinul capata uneori niste puteri infricoasatoare. Eram in lumea beculetelor luminate!

  4. Odille says:

    ODLM,

    Dragostea de mama are o scinteie dumnezeiasca,dar povestile care se termina trist ma impresioneaza si sufar.

  5. Odille says:

    ODLM,

    Este uimitor si in acelasi timp asa de induiosator cum un copil, dintr-un singur obiect, isi poate crea o intrega lume. Nu pot sa uit o casuta pe care am primit-o intr-un an de la Mos Nicolae. Era alba, cu acoperis rosu, se demonta si monta si in acel set am primit o bucatica de gard, un catel, un pui si un bradut. Le-am iubit. Inca le mai desenez. 🙂 Well, talentul meu la desen se cam limiteaza la acest tablou, la care adaug ghiocei si un soare zimbaretz.

    Astazi avem – 28 grade Celsius. Voi desena citiva sori cu guritzele pina la urechi, ca sa ne mai incalzim un pic.

  6. Odille- “Pentru citeva momente am uitat ca la noi este iarna, ca aveam minus 32 de grade si ca vinul capata uneori niste puteri infricoasatoare. Eram in lumea beculetelor luminate!”
    La minus 32 de grade se foloseşte ţuica de Glasgow şi nu vinul.
    Soarele zâmbăreţ, casa cu pereţi albi şi acoperiş roşu care se demontează pentru a permite culcarea păpuşilor sunt tipice copilăriei. Ghioceii se poartă şi la oameni mari: ei îi culeg, ele îi primesc, acordând în schimb, un sărut din comoara lor pregătită pentru astfel de ocazii.
    Fără glumă, ghioceii mei au boboci albi şi în câteva zile vor vesti. Sunt nătângi. Nu ştiu ce zăpadă le va veni pe pleoape.

  7. CristinaC says:

    WEll… saracii ghiocei!
    La Hamilton s-a “inmuiat” putin doar -13 cu factor de vant -23… muuult mai bine ca ieri cand factorul de vant ne-a adus la -39 si la radio ne tot spuneam din 10 in zece minute sa nu iesim din casa. Pacat ca cei care iau decizii importante la colegiu nu asculta radio…

    Oricum saptamana viitoare temperaturi foarte pozitive… adica 7 cu plus. Nu uitati am spus ca se anunta nu ca va fi si adevarat…
    O zi calduroasa va doresc! mie mi-e foarte dor de vara!
    Voua nu?

  8. Odille says:

    Draga ODLM, amintirile tale asternute cu asa de mare dibacie in postare, au reusit sa ma duca inapoi in lumea copilariei, unde ma simt asa de ocrotita si alintata.

    Gindurile si sentimentele celor care nu au acest dar de a le exprima, probabil ca sufera. Fierb, citeodata dau in foc de suparare si striga:

    Let me out, please, let me out! Dar fara folos! 🙂 🙂

    Ghiocei? Pina la sfirsit de Mai numai in vise si in desenele mele! 🙂 (Dar ghiocei desenez chiar frumos!)

    ODLM, nu-mi place nicio bautura alcoolica, dar am facut citeva tavi cu prajituri si am turnat Rom si Grand Marnier cu toata generozitatea posibila. 🙂

    Cristina, ca niciodata, la inceput de Ianuarie, m-am saturat de iarna.

    La noi, acum, sunt tot vreo – 23. Dar miine, ne luam liber si plecam la plimbare cu un cosuletz cu prajituri. Vor fi minus 7. 🙂 🙂

    Zile calde la toata lumea!

Leave a Reply

CommentLuv badge

top
%d bloggers like this: