Apr 6, 2010
Conu’ meu.
O ială, de prin codrii străbuni
M-a rugat cu toată inima ei bună să mergem la munte, retraşi, fără liotă, fără cele trebuincioase în concediu: telefon, laptop, dosare, legături cu lumea din vale. Ne-au întâmpinat, cu patru margarete, stâpânul pensiunii şi câinele Ursu, cu laţe înscaieţate. Am aflat, dintr-o suflare, că stăpâna nu se mai afla printre noi pentru că murise. Murise dragostea dintre ei şi ea a lăsat tot-tot şi dusă a fost după un ibovnic de oraş, care avea şi apartament şi maşină şi pechinez, nu un lăţos ca Ursu care mânca resturile de la un festin, ca pe un supliment întremese. Unghiile-i stăteau roşii o săptămână şi le schimba pentru că o plictisea culoarea, nu că i-ar fi căzut în carnea de sarmale ojele nailleturi ,cumpărate pe doi bani de pântecosul de bărbată-su, de pe la serbările câmpeneşti, unde-i cam fugeau ochii.
Eu am morgă de fiinţă căruia i te poţi confesa fără oprelişti, pentru că dau instinctiv din cap a “aha”, ca şi cum aş pătrunde ascunzişurile necazurilor celui din dreapta mea. Tanţa, fosta co-stăpână, a venit într-o zi cu maşina să mai culeagă nişte relicve din fostul cămin: nişte rame vechi, macrameuri, rujuri şi pomezi pentru servitoarea de la oraş, o răpire. M-a citit că am morga de confesionar şi mi-a depănat nişte amintiri, la început inocente, dar pe măsură ce trecea timpul, se făceau de 2000 de mătănii şi-un Tatăl Nostru la 5 minute. Dacă aş fi fost un orăşean ca fiştecare, adică cum o păţise gogălăul de bărbată-su ibovnic orăşean, ea s-ar fi aşteptat să păcătuiesc prin vreun cotlon al domeniului. Ilinca a apărut ca SMURD-ul la tamponări:
-Conu’ meu…
La asemenea apelativ, am citit pe faţa Tanţei o grimasă de dezamăgire, pentru că o manifestare de gingăşie atât de evidentă nu putea demonstra decăt că, Ilinca era vioară după mine. O săritură în braţe, un sărut pe lob şi faptul că mi-a arătat un con de brad plin de răşină, au mai descifrat întrucâtva misterul, dar dezamăgirea de pe faţa Tanţei nu a dispărut nici când şi-a îmbrăţişat godacul ei favorit, pe care-l părăsise de câteva luni.Te puteai aştepta ca îmbrăţişarea să-i dezvelească o idee dinţii, dar nu, ea a rămas îmbufnată până la plecare, chiar şi dacă o ajutasem să urce în portbagaj, amintirile. A plecat într-un nor de praf special pentru mine. Ilinca a ridicat nedumerită din umeri la gestul meu a lehamite şi de “ducă-se” şi s-a îndreptat spre pădure.
Am urmărit-o ca un detectiv de prin Yellow Pages, de frică să nu păţească nepăţite. S-a aşezat pe un pat de frunze şi asculta păsările care se chemau ca între vecini cu hotare largi-largi. Universul ăsta n-o interesa pe moment. Avea universul ei, ca o provocare la suma lumilor care o întristau, când noi ne aşteptam ca beatitudinea să fie eternă. Ca în desenele animate, pasările se ospătau pe ramuri cu ghindă, conuri de brad, alune, nuci, care, în proporţie de două, la trei aduse, cădeau din neîndemânare pe frunzele de jos, cu un zgomot, care, în liniştea pădurii, păreau pocnet de armă. Pui care de abia zburau de câteva zile şi acum învăţau că hrana se dobândeşte greu.
A luat o căciulă de ghindă, a pus-o băieţeşte între degete şi convinsă că nu-i picior de pământean prin preajmă, a început să se facă de râs suflând ca pentru fluier de suporter de peluză. Nu ieşeau decât oftaturi. A pus căciula sub picior şi a trosnit-o în linişte, cu satisfacţia “ranchiunei drepte”, deprinsă din vastele mele interacţiuni cu “pontoşii”. Păsările plecaseră de mult, ori speriate de şuierături neavenite acolo, ori de râs, dar nu de faţă cu ea. Orişicât, era un musafir de la oraş…
Am apărut din tufiş şi dacă n-ar fi fost Ilinca aş fi râs şi eu ca păsările cerului, dar ciuda pe care i-am citit-o şi care plombase gropiţele din obraji, m-a determinat s-o strâng la piept, s-o mângâi pe păr şi s-o las să-şi verse aleanul. Avea buzunarele pline de ghinde, conuri, alune, toată risipa păsărilor. Am luat căciula unei ghinde şi am scos un şuierat de locomotivă de-a lui Pazvante. Zâmbetul s-a întors şi s-a transformat în veselie când i-am dezvăluit un secret băieţesc, de poziţionare corectă a căciulii, între degetul inelar şi arătător. Nu încerca acasă, că nu-ţi iese! M-a tot întrebat “cum, aşa?” până s-a plictisit, pentru că ce nevoie au fetele gingaşe de fluierat ca în codru?
-Numai golanii fluieră, nu-i aşa, conu’ meu?. Ia să-mi faci tu nişte jucărele din toată comoara asta de prin buzunare!
Am construit cai, Iron Man, Pokemoni şi ea nu scotea o vorbă. Doar mă sorbea. Toată perioada a dormit cu ele pe noptieră şi ca să adoarmă o speriam cu Iron Man. M-a şi întrebat cabanierul:
-Domnu’, fata care face curat, zice că a găsit nişte jucărele pe noptieră. Copilu’ nu-l aduceţi?
L-am lăsat aşa, nerăspuns. Cum să-i spun că am copilu’ cu mine? La plecare, a strâns toate jucărelele şi mi le-a înşirat pe bord. Numa’ să vezi cum dansau arătările la serpentine… Era un godac, făcut din surpriza de castane pe care Ilinca le luase în valiză, încă de acasă. Ăsta era cel mai săltăreţ. Mi-a căzut în cafea, în bere, în whiskey. M-am enervat prin toată fiinţa şi l-am aruncat pe geam. A trebuit să opresc cu avariile puse şi să recuperez godacul de nedespărţit din sânul fermei. A scos capul pe fereastră şi, dojenitor, mi-a spus:
-Vezi conu’ meu, ce era să păţim?
