Apr 29, 2014
Două pălămide
Grup de îndrumători. Lipsesc doi.
Am stat câteva zile la nişte prieteni, la ţară. Au câteva hectare de pământ, cărora, din mândrele holde de grâu şi porumb din care se hrăneau popândăii, au reuşit să le schimbe destinaţia cultivând tufe de lavandă. Miroase tot câmpul ca în dulapul bunicii. Moliile şi-au făcut bagajele şi s-au mutat la mine. Până să le nimeresc cu câţiva bulgări de camfor, mi-au ros un papion şi un ţilindru cu care mă deghizam în moşier la balurile mascate. Se spune că dacă te freci cu lavandă pe faţă în plină eflorescenţă a soţiei, capeţi un parfum permanent care atrage şi alte soţii. Dacă ştiam mai demult…
Fetele s-au dus la câmp să inspecteze moşia. Eu am rămas cu bărbatul casei ca să îl ajut să termine nişte cutii de bere rămase stinghere de ieri.
S-au întors pe la prânz, iubite de soare pe tot corpul. Adora a sărit din remorca tractorului, sprintenă ca o păpădie şi mi s-a oprit puf în braţe. Mirosea a floarea soarelui şi rouă. Nu a hârleţ, aşa cum crezusem eu că s-au dus la prăşit. Nu suportă sapa. Spune că aşa, răul nu este curmat de la rădăcină. Este ca şi cum îi închizi gura unei femei cu elocinţa şi inteligenţa ta, însă ea continuă să dea din mâini a mirare şi te cucereşte cu drăgălaşe gesturi. Totuşi, mi-a povestit că a distrus cu hârleţul două pălămide “uiteaşademari”, după care au trecut la şedinţa de băi solare pe banca din faţa colibei paznicului. Moş Dumitru a avut mai mult de furcă a le păzi pe ele de hoţii de lavandă care uitaseră de ce veniseră şi-şi pironiseră ochii pe banca moşului, de parcă era prima oară când o vedeau plină de flori cu petale mari şi braţe albe, excesiv de albe, desfăcute.
Toată ziua citea Moş Dumitru. Coliba era ticsită de cărţi mirosind a lavandă. Citise recent despre “Drumul Mătăsii”. Le-a povestit de-a fir a păr despre fiecare oraş prin care trecea caravana. Le-a luat apoi de mână şi le-a dus într-un loc retras de tarla. Răsadurile de acolo, micuţe cât panseluţele de primăvară, erau culcate la pământ pe o linie imaginară şi ciudată. Ai fi zis că un extraterestru, care nu era de prin partea locului ci tocmai dintre ruinele Castelului Montezuma, ar fi vrut să lase un mesaj criptat şi întortocheat, bun de PRO TV.
Mesajul a fost decriptat de Moş Dumitru într-o noapte oarbă, fără lună, fără stele, fără ochii dragei mele. Pânda i-a fost răsplătită. Întâiaşi dată a văzut vreo 8 pisici negre care înaintau în şir indian printre răsadurile noi. Bazându-se pe caracteristica pisicii de a vedea noaptea cu toată pupila -a doua ca importanţă după muşcat şi zgâriat pe faţă- acestea fuseseră dresate să-i conducă pe hoţii de lavandă spre tufele mari, singurele propice pentru proprietăţile dătătoare de speranţă la alte soţii. Gura babelor spune că dacă dai pe faţă cu răsaduri mici, mai rău faci maică, pentru că atragi moaşa satului să-i facă o vizită celei de care ai prins drag, indiferent că-i peste şapte sate şi-o cişmea.
Ibovnicii nu produceau stricăciuni notabile, aşa că Moş Dumitru îi privea cu înţelegere cum se frecau reciproc cu frunze pe toată faţa. Se roşeau ca zmeura în pârg şi roşaţa ţinea până a doua zi pe sară, când mândrele se ţin de mână pe uliţă. Cam tomnatic fiind, regreta că nu se putea uita în ogrăzile pe care vremea le înnoise cu trufandale de super market. Noaptea mai dădea câte o raită cu felinarul printre tufe şi se oprea cu nostalgie la cărarea deja bătătorită. Îi spunea, folosind ghilimele de aer, “Drumul Mâţelor” şi va scrie o carte despre toate ogrăzile pe care le străbătuse în lung şi lat. Era plin de cicatrici de la atâtea flagrante. Luptătorii au cicatrici, perdanţii au batiste pentru lacrimi cu hohote. Niciuna n-a fost doar un punct pe radarul lui. Toate au lăsat câte o dâră lungă, luminoasă, pe un radar ticsit de trasee cu coordonate precise, care avion de luptă, care cuirasat, care colac răţuşcă.
Îl măcinau nişte puseuri de conştiinţă, dar aşa, mai mult ca jocuri de societate, ca nişte reţele de socializare în care te poţi da Pinocchio când tu eşti de fapt Alexandru Cuceritorul. Pentru că nici lumii nu-i păsa de el, i se cimentase un soi de jemeanfichism care l-a făcut să se retragă în cărţi de călătorii, aventuri, politică. Numai de dragoste nu. Se lecuise. Aferim!
Tot povestind cu gesturi large despre Moş Dumitru, mi-a dat cu mâna peste cutia de bere. Era ultima. Berea ultimă se bea nu se aruncă, aşa că a trebuit să mă reped până la Cooperativă. Când m-am întors, Adora adormise răpusă de cele două pălămide smulse Naturii. Zâmbea senină în somn, cu unele irizaţii de ironie. S-a trezit întinzându-se pisiceşte spre paharul cu apă.
– Ce ţi-a trebuit să pleci la bere? Uite ce-am visat, na! Se făcea că berea care era în frigider era brună şi ai plecat după o blondă. Nu ştiu cum m-am trezit în curte cu un patron eleveţian care la început a zis că vrea să cumpere casa, apoi că o cumpără cu tot cu mine. Tu, te-ai întors între timp şi, în loc să laşi cutiile de bere jos pe trotuar şi să-l iei de guler, m-ai întrebat: “n-am eu destul demonii mei, îmi mai trebuie şi ai ăstuia?”. Patronul elveţian s-a răstit la tine şi cu o voce fermă a şoptit ca să nu mă trezească: “from now on I wll take care of her. Get lost!”. Ştiu că nu prea înţelegi elveţiana aşa că am aplanat conflictul aruncându-mă în braţele lui. Când m-am trezit eram în braţele tale.
Eu sunt acum în căutarea unui patron cu guler elveţian.
Marinică, aşteptând Întâi de Mai
ODLM,
O postare atit de frumos scrisa despre o zi superba de vara! Felicitari!
Adevarat ca am papat citeva pungi cu floricele in asteptarea ei, dar a meritat. 🙂
Incheierea, insa, mi-a dat de gindit. Se pare ca parfumul intoxicant al lavandei a provocat cosmarul de a fi in bratele unui elvetian. 🙂 Inteleg sa visezi ca esti in bratzele unui muschetar, dar a unui elvetian? 🙂
Eu am in poseta, cind merg cu avionul, o sticluta cu esenta de lavanda. Tinind seama ca uneori zbor prin Zurich, o voi inlocui cu esenta de eucalypt. 🙂 🙂
Cristina, sper sa ai timp sa intri pe blog si sa citesti postarea. Se pare ca numai din povesti frumoase vom simti si noi gustul verii.
La noi este oribil!!! Nici sa tzopai prin ploaie nu prea am chef, pe frigul si vintul asta. 🙂
Odille- mulţumesc pentru încurajări. Mă motivează mereu.
Marinică mi-a spus că în vis, Adora nu are putere de a coti visele după bunul plac, dar că în realitate îl coteşte după bunul plac.
Esenţa de eucalypt îmbie. Numai esenţa de camfor ţine la depărtare elveţienii.
ODLM,
Pisicutii par sa fie mai inventivi decit Hansel si Gretel. Si-au marcat drumul numai prin repetare. 🙂