Feb 1, 2010
Auzi cum plânge Ilinca?
Ilinca creştea mai repede decât mine. Aşa sunt ele. Trebuie să ajungă mai curând la varsta la care să-i zic: “domnişoară, abia aştept ziua în care cineva să te implore sa-ţi împarţi zilele cu el. Eu sunt ghemotoc acum, dar mă grăbesc să fiu eu acela” . Şi ea să mă aştepte. Pfuaaa, ce curaj am avut să-i spun asta înainte de vreme! Sunt roşu tot. Şi fularul ăla pâna la nas, şi mănuşile… Ştii tu,alea cu un deget… “Lasă mamă,că mai bine să te faci de ruşine aşa, decât să nu închidem un ochi toată noaptea şi eu şi Mamaie-ta, numa’ ce-a trecut săptămâna!”.
Trebuia să-i spun asta Ilincăi. O zbughesc de lângă ea radiind si sărind după frunze, ca la baschet. Inmărmurită, in mijlocul trotuarului, cu palma în sus a nedumerire, palma aia caldă de mică cuibărită în căuşul mâinii mele, a dat să-mi spună ceva. Când mama îmi îndeasă căciula pe urechi, eu nu aud.
Mama, ia-mi căciula de pe urechi! Te roog! N-o mai aud pe Ilinca. Deloc… De mult…
“Demult”-ul de la final face totul. De tot.
Mi-a plăcut, şi mie puţine lucruri îmi plac.
Bine, îmi plac multe, însă despre puţine recunosc.
PS: Mulţumesc Angelo că ne-ai trimis aici.
buna
multam ca treci pe acolo
k
bai, imi place ce citesc. ti-am mai spus.
Gave me the shivers.
Pot fi eu Ilinca ta?
N-ai decât!