Oct 29, 2014
Vecine, scump!
Aşternutul vecinei. Neatins!
Era o zi frumoasă de toamnă târzie, aşa cum încep romanele siropoase. Soneria de la poartă s-a auzit ca un muget de vacă în spatele barierei sonice de la buza autostrăzii, aşa cum încep romanele proaste.
Pe ecranul monitorului de interfon îmi strălucea silueta tinerei vecine. De mult nu vreau să-i deschid, însă de data asta a ridicat cu un zâmbet şi efort minim, o sticlă cu o etichetă galbenă pe care am citit într-o miime de secundă, la câtă matematică cunosc eu, cuvântul “Cotnari”. Amintirile au început să se prăvălească buluc şi în celelalte miimi de secundă am retrăit pivniţa rece de Cotnari unde am fost cu o delegaţie de partid şi de stat, eu fiind şoferul, pentru că eram singurul care nu consumam băuturi alcoolice la volan. Doar pe bancheta din spate…
Cum era moda pe atunci, s-au mâncat şi s-au turnat între ei, eu fiind unicul care nu s-a ales cu o mustrare scrisă şi autocritică în faţa colectivului de tovarăşi. Pentru că nu băusem nimicuţa, şeful cramei mi-a oferit, cu o bătătură prietenească pe umăr, în vestititele pungi de un leu, două sticle de Cotnari din care mai am şi acum una. Punga adică. Mesele erau lungi, fără feţe de masă şi cu defectele naturale ale lemnului foarte evidente. Erau tovărăşeşti, ce mai vorbă! Băncile, hâde, aşa cum erau debitate din buşteni, negeluite, pentru a simţi în profunzime asprimea vremurilor nelegiuite pe care le înduram. Fără spătar, erai obligat să stai aplecat asupra bucatelor şi să nu comentezi fapte de viaţă, mai ales când vinul dezlega la vorbe. Slobod la gură, deveneai, aşa cum frumos se exprimă englezul, “a sitting duck” sau, tradus în daca veche, “un ţap ispăşitor”.
În concluzie, ca să revin la vremea noastră, vecina m-a nimerit exact unde nu puteam s-o refuz. Ca să nu se interpreteze în vreun fel, speriat de convorbirile interceptate şi de dosarele de luare şi dare de mită, îmbogăţirea fără justă cauză, obţinerea de foloase necuvenite, că la toate s-a gândit Codul Penal şi pe toate le practică românul, m-am dus până la poartă fără să-i deschid, hotărât să port o convorbire printre şipci, fără microfoane ambientale. Intuiam că vinul nu încape prin fantele şipcilor decât vărsat, aşa că m-am scuturat de toate fricile.
– Vecine scump (debut promiţător), bărbăţelul meu nu vine noaptea pe acasă (continuare şi mai promiţătoare) şi din nucul dumitale au început să cadă nuci şi fac un zgomot înfricoşător de mereu am senzaţia că-mi umblă cineva pe casă şi prin suflet (prăbuşire cu triplu Axel).
– Oare care ar fi remediul, vecină scumpă?- am continuat eu dialogul în aceeaşi notă binevoitoare.
– Eu propun să veniţi la mine acasă, vecine scump, să bem puţin din acest vin şi, dacă avem noroc şi simţurile ascuţite după, o să auzim nucile care joacă ţonţoroiul pe tabla zincată.
Abia atunci am început să manifest o oarecare deschidere. Primul lucru, am deschis poarta. Silueta era exact cea descrisă de camera de luat vederi din stâlpul porţii. Venea generoasă de sus, se îngusta ameţitor la talie, ca mai apoi să-şi aşeze piesa de rezistenţă dominantă, plină de sine. Prezenta un zâmbet semideschis, cu nişte ochi mari migdalaţi spre exterior şi un sâmbure albastru intens, cu un păr lung rânduit cu îndreptarul, un capoţel de casă cu trandafiri mari şi roşii (asta nu mi-a plăcut la ea) pe care vântul îl îndepărta de trup (asta mi-a plăcut la vântul din poarta mea). Pielea era mai albă decât de obicei, iar papucul cu toc îi sublinia gingăşia gleznei. Toate acestea le-am perceput în miimea de secundă de scanare bărbătească cu care ne-a înzestrat cine ne-o fi înzestrat, că mult aprig este hulită această calitate intrinsecă, a noastră, a privitorilor peste umăr.
Ca o coincidenţă şi eu aveam papuci cu toc jos şi m-am simţit ademenit de Cotnari ca leul de Euro. Am mers, de ce să nu spun c-am mers? Mi-a povestit o întâmplare de la apartamentul părinţilor ei. Intr-o zi, mama ei a vrut să gătească Quiche-Lorraine, dar nu avea gaz şi anume, la aragaz. A aşteptat ceva vreme, a mărunţit în surdină Distri Gaz, până l-a trimis pe soţ să vadă dacă prin bloc toată lumea păţise la fel. Ei bine, nu! Au venit rapid cei mărunţiţi de la Distri Gaz şi au constatat că trei apartamente aveau robinetele închise. O locatară văduvă avea restanţe la întreţinere pe care n-o mai plătise de doi ani. Fiul ei a venit din Berceni şi a închis robinetele de gaz la cele trei apartamente despre care ştia de la mama lui că sunt locuite de cei mai înstăriţi din bloc. Revendicarea lui era unitară: nu dă drumul la gaz până când cele trei familii mai înavuţite nu-şi bagă minţile în cap şi nu-i plătesc şi mamei lui întreţinerea. Mă uimeşte tupeul unor români. De necaz am băut în parte şi apoi m-am căţărat ca motanul pe casă. Am inspectat crengile nucului meu, dar n-am mai găsit niciuna demnă de a produce teamă noaptea. Am promis că la noapte vin iar, poate între timp mai cresc unele, altele. Cred că o să-i schimb învelitoarea. Nu-mi place capoţelul cu trandafiri roşii. Cartonul asfaltat cu ardezie amortizează zgomotul.
Voi ce spuneţi? Să mă duc? Mi-e tare teamă că toate se vor sparge în capul meu. Şi am o constituţie sufletească atât de fragilă…
Marinică, întrebător
Marinica, eu zic sa stai cuminte acasa…de la capotelul cu trandafiri roșii se pot sparge multe….in capul tau.
Somn ușor….acasa!
CristinaC- Marinică încă este acasă, da’-l munceşte gândul ăsta.
mai bine acasa 🙂
simf´s last blog post ..Prin vecini
Simf- asta fac, dar mă ard călcâiele lui Ahile. Toate 🙂
Offf…..Marinica este un alt motanel!
Asa de mult nu-i plac lui Marinica trandafirii de pe capotzel, cum nu-i plac lui Hrebenciuc padurile. 🙂
ODLM,
“Simf- asta fac, dar mă ard călcâiele lui Ahile. Toate :)”
Am crezut ca era vorba despre Marinica!!! 🙂
Odille- vorbesc mereu cu Marinică şi transmit gândurile lui ca şi cum ar fi ale mele, dar eu sunt motănel cuminte şi n-aş cere blonde, bani, cum ar cere alţi motani 🙂