Apr 26, 2015
Narcise albe
De-ar fi pline… Eu o cunosc. Ia să vedem cine ghiceşte câte doze are în cap!
Am o cabană în vârf de munte. Numai capra neagră şi capra vecinului mai urcă până acolo. A fost a unui muncitor forestier. Dormea cu iubita lui pe o laviţă din scândură de brad. În fiecare an, construia o laviţă nouă din lemn proaspăt, care să miroasă nu a odorizant “New Car”, ci chiar a pin decojit cu tesla, lemn sănătos, fără noduri şi fără mofturi.
Salteaua era din iarbă culeasă zilnic dintr-o poieniţă de el ştiută. O încărca în nişte saci de plastic, din ăia de tomberon, cu orificii făcute cu preduceaua. Ca să respire. Şi el şi iarba… Gâfâia seara cu povara în spate şi drujba care-i învineţise şoldul de la tangajul în cordonul de piele, pe după gât, aşa cum învăţase că se ţine arma ca să nu se descarce accidental în urşi, pădurari şi alte specii. Dragostea îi dădea aripi, numai că nu prea le utiliza în aşa o pădure deasă.
Iubita îl întâmpina cu potârnichi la ceaun şi pâine la ţest. Ospăţul se întregea cu vin din fructe de pădure tras de cu seară la damigeană şi la măsea. Ea potrivea iarba pe laviţă, în formă ergonomică, pentru susţinerea coloanei şi a părţilor moi aflate de mult în admiraţia lui. Notele ei de vârf: frumoasă, simpatică, sociabilă. Notele de inimă: ostropel de pui totul la inimă. Note de bază: inteligentă, strălucitoare, agresivă câteva ore, mai ales în weekend. Deasupra ierbii, în melanj cu flori de narcise albe- nişte victime colaterale ale cositului- întindea un aşternut tot alb, dar de data asta ca neaua, obţinut din spălarea la mica cascadă care şi azi mai pică. Apa, fără compuşi minerali, putea fi folosită la orice se poate face din apă. Aşa chioară cum era.
Într-o noapte, după cum mi-a povestit un co-naţional din Miercurea Ciuc, “o venit un furtun puternike şi o pus palancă la pemânt multe kopake”. Un brad falnic (iertat fie-mi acest adjectiv, dar n-am găsit altă rimă) a căzut peste cabană. Sătenii i-au găsit îmbrăţişaţi. Un înger negru venit din subvieţuirea smolită, le luase sufletele încercând să-i despartă, să pună de-o vrajă cu norii care să-i înceţoşeze şi astfel, nevăzându-se, să nu aibă hodină etern.
Forţa lui demonică avea însă un descânt de ursitoare cu putere de reconfigurare traseu. Nu reuşea să-i separe nici când se încrunta şi nici când bătea din picior de răsuna pădurea. Cei doi jucau un joc al neatârnării. Nu depindeau de nicio forţă. Aveau patul lor cu iarbă proaspăt cosită, iubirea lor mirosea a rouă, iar roua nu dispare, nu-i aşa?
Nimeni nu a vrut să mai locuiască acolo. Locul era blestemat. Lumea din sat spunea că ea era soţie de altcineva şi că nu se cădea să spele rufe la cascadă, când acasă, putea să le spele în familie.
Mă întrebaţi de unde le ştiu toate astea. Nu le ştiu, dar eu aşa aş fi făcut.
Am aflat dintr-un ziar de Motru de existenţa acestei cabane. Mi-am cumpărat o drujbă şi unelte şi în fiecare zi tăiam câte puţin din falnicul brad (iar n-am găsit rimă) până l-am dovedit în faţa Justiţiei Pădurii. Chiar şi în ziua de azi mai am lemne de foc. La inimă ❤️. În memoria lor, am solicitat la Radio melodia “Să mori de dragoste rănită” cu Angela Similea Click AICI
Am început să mă obişnuiesc cu singurătatea, dar nu cred că mă ţine mult. Când cobor la oraş, duc dorul răcorii pădurii şi, după ce fac aprovizionarea, mă duc la ştrand. Costumele de baie ale băieţilor au început să fie din ce în ce mai lungi şi lălâi (avem defecte de astupat), în timp ce, ale fetelor sunt pe zi ce trece mai restrânse. Mai ales miercurea, când fac eu aprovizionarea.🍨 Ele se ţin de mână şi sar în piscină. Totul tremură de parcă aş fi în Silicon Valley. 👙 Eram cu nervii cât macaroanele. Cred că va trebui să găsesc o Cosânzeană de Pădure. Să înfrunzesc lângă ea. Iarbă am, damigene pline cu zaibăr am, râs în cascadă îmi mai trebuie. Un puseu de vinovăţie se mijea dinspre Sud. Venisem să fac aprovizionarea, nu să mă uit peste umăr.
Aud din spate o voce ca un scârţâit de mobilă: “Domnu’, staţi pe prosopul meu!”. Nu era prosopul ei, dar mi-a mărturisit mai încolo că a vrut să se dea la vorbă cu mine. Stima de mine îmi crescuse evident, dar nu-mi place inversarea rolurilor, să fiu dus cu asâna pe Înălţimile Golanului, unde se dau lupte cu sexul opus nouă. Mi-am luat prosopul şi m-am mutat în cel mai însorit loc, unde nimeni nu îndrăznea să se prăjească. Eu, om de munte, duceam dorul soarelui filtrat de frunze şi care îmi luminează, scurtă vreme, calea spre eşafodul cunoaşterii de sine.
M-am întors încărcat de merinde. În faţa cabanei scâncea un pui de urs. L-am luat în braţe cu precauţie, uitându-mă în jur să văd dacă părinţii lui ştiau că el chiulea. Am întors-o. Era fetiţă. 🐼
Uite pentru cine cărasem eu lapte tocmai din vale! L-am turnat într-o sticlă de bere (sper să nu se supere maică-sa) şi dintr-un deget de la o mănuşă de cauciuc cu care vopseam eu cabana, i-am făcut o tetină sterilizată în zaibărul cela din damigeană. Laptele nu scădea deloc. Mi-am zis că neam de neamul ei nu băuse lapte pasteurizat şi poate asta o împiedica să aprecieze munca mea. Era puiuţ neprihănit, microbii nu apucaseră să se maturizeze la ea, aşa că am luat tetina şi am încercat să-i arăt cum se face. Bineînţeles că uitasem s-o crestez la vârf. Judetta (aşa o botezasem, din seninul cerului) mă privea, în sfârşit liniştită. Stăteam pe prispa cabanei şi-i cântam încetişor, cât să nu-şi dea seama că n-am voce.
Surpriza de a o vedea pe Judetta în preajma cabanei, m-a făcut să uit afară rucsacul cu merinde. Înclin să cred că ursoaica ştia că fie-sa a nimerit pe mâini bune, altfel nu pot să cred că s-a repezit la rucsac doar din curiozitate şi nu din instinct matern neglijat. Mi-a şterpelit (aşa se spune când ursoaicele dau iama) toate tabletele de ciocolată plus o tabletă Ipad. N-a luat decât o muşcătură din partea de sus a blogului. IT-ul nu era punctul ei forte. Numai ursul îi reseta sistemul de operare şi-i downloada softurile.
La început, m-a privit cu răutate, însă, ascultând scâncetele de plăcere ale Judettei, s-a dus în tufiş şi a mai adus doi pui. Nu erau ai ei. Erau înfiaţi de la o vecină care ajunsese trofeu în Germania. Marx spunea: cu cât capra este mai urâtă, cu atât coarnele cerbului sunt mai mici. La bărbaţi este invers. ☺
În cabană se auzeau melodii în cascadă cu Ernesto Cortazar. Ursoaica dansa şi-i îmboldea şi pe ursuleţi s-o imite. Ea mi-a dăruit aproape patru ani adiţionali din timpul universal de viaţă. Transferul se realiza uitându-ne în ochi. Eu căpătam putere. Puterea ursului. Judetta terminase sticla cu un “ţiu” de sfârşit.
I-am înapoiat-o, nu înainte de a-i pune o bentiţă cu pampon roşu. Acum nu se mai deoache câtu-i lumea. Judetta, nu sticla.
Marinică, zis Poznaşul.
Recunosc, ursii de mai sus, au umbrit toata postarea :)))))
interzisa´s last blog post ..Scorpie!
ODLM,
Cred ca au crescut si gradele Celsius din Canada in fata acestei postari Incintatoare!
Nu am vazut filmul, dar am citit o scurta prezentare care mi-a retinut atentia. Se aplica acestei povesti scrisa cu dulceata in grai si cu un grad inalt de umor.
“Serendipity”
“When love feels like magic
you call it destiny.
When destiny has a sense of humour,
you call it Serendipity” 🙂
Povestea ursuletilor este fermecatoare, ca si poza.
ODLM,
Cred… ca pt cei care au trait aceste sentimente, melodia este zguduitoare.
“SA MORI DE DRAGOSTE RANITA
Pe lumea asta care trece, si doar iubirile nu mor
SA MORI DE DRAGOSTE RANITA
Eternitatea unei clipe s-o masori
Din dragoste de tine gandul parca plange
Din dragoste de tine cerul rau ma strange
Poate fericirea n-are nume, dar ce poate fi mai trist pe lume
Decat sa mori de dragoste ranita. “
O idee utila dintr-un foarte scurt curs din domeniul “Spiritualitatii”:
Atunci cind aveti in jur, sau aveti ca partener/partenera de viata, persoane cu tendinte usor agresive, indifferent de nuanta, sa vi-i imaginati ca si cum au intrat la apa. Dau din minutze si din picioruse, deschid o gurita mare, dar mici fiind, nu au nicio putere. 🙂
Aceasta imagine are un effect instantaneu benefic garantat pentru voi. 🙂
Frumos scris!
Meriți niște narcise……
O săptămana buna va urez!
Odille- mulţumesc pentru aprecieri. Dacă pot contribui măcar şi cu un grad Celsius la îndulcirea asprimii climei canadiene, atunci aş face-o zilnic, fără să ezit. E valabil şi pentru CristinaC. E valabil şi pentru Marinică dacă va păşi în Canada fără viză, din 2016.
“Serendipity” este un film care creşte rodii într-un suflet predispus la a-i fi dor de melancolia după-amiezelor de balansoar.
CristinaC- se fac narcisele în Canada, sau doar la cofetărie? Mulţumesc pentru gânduri
Omule… in sfarsit am doua narcise… dar galbene in fata casei… ce-i drept cam tremura dar mai spera….
CristinaC- narcisele albe se îngălbenesc la temperaturi pitice. Ia-le în casă la vremea asta! Să vezi că se fac roşii de plăcere. Se coc 🙂