Aug 2, 2015
O NUCĂ
Dragi musafiri,
Am început de câteva săptămâni un nou proiect pe care nu ştiu dacă, sau când îl voi duce la bun sfârşit.
Activitatea mea pe blog va fi, un timp, mai redusă, poate doar nişte clipuri video deosebite.
Redau mai jos unul din capitolele acestui proiect:
O NUCĂ
L-am aşteptat pe Arhimede a doua zi şi l-am luat în primire încă de la intrarea în şcoală. I-am cercetat îndeaproape ochii. Nu călcase pe greblă. Am trecut la degete. Nu i se prinseseră în uşă. Ceva se întâmplase, sau mai bine zis, nu se întâmplase. Aveam să aflu peste timp că mama lui îi suporta toate hachiţele, toate neîmplinirile unui copil care era crescut în lipsa unui tată, în lipsa unor lucruri, ca de exemplu un căluţ de lemn când era mic, ceva normal la vremea aceea. Dulciuri, doar dacă primea de la altcineva, în caz contrar, parizer, margarină, pâine neagră rotundă şi grea, nebunele din curtea școlii.
Ştia prea bine că un 4 şi un 5 erau deasupra a tot ce ştia ea despre aritmetică. În casa lor, cu totul altfel era comportamentul ei faţă de cel manifestat artistic în societate. Suferea mult, repezită fiind de cele mai multe ori de către jupânii cărora le călca rufele. Era toată o grămadă de frustrări adunate în mănunchiuri de tăceri înecate în neputinţa de a riposta. În fond, pentru cine muncea? Că doar nu pentru traiul ei îmbelşugat cu de toate. Arhimede era un suflet pentru care nu avea decât a lupta să-i fie pace până la bâtrâneţe. Orice vătămătură a sentimentelor fiului ei era resimţită însutit la aflarea vreunei veşti de natură a doborî sufleteşte. Neîmplinirile culese zilnic de prin casele pe unde slujea, ieșeau din cotloanele dosite de vremuri şi răbufneau de nenumărate ori în preajma unor tineri mai citiţi decât ea. Arhimede era excepţia de acasă. Arhimede era şi fiu şi unic.
L-am lăsat mofluz în poartă. Nici n-a putut intra pentru că nu era tuns chilug. Profesorul de Socialism Ştiinţific- care chiar aşa se numea- era peltic. Nu înţelegeam nimic din vorbăria lui atât fonetică cât şi cea dinăuntru, din cuprins. Culmea era că Arhimede înţelegea esenţa acestui marxism-tembelism: clasa muncitoare înfrăţită cu clasa ţărănească ar fi trebuit să ia conducerea şi să se aştepte la bani puţini de la o clasă care avea câteva cărţi citite direct în ruseşte.
Profesorul Seşe, cum îi spuneam noi, se punea aleatoriu de-a curmezişul la poartă şi controla băieţii la chilugeală şi pe fete la panglică. Seşe avea puteri depline numai la poartă, acolo îţi lua certificatul de înmatriculare şi „să vii cu tac-tu tuns!”. În şcoală domnea altă lege. Profa de Istorie era directoarea şcolii şi la câtă carte învăţase ea în facultate nu reieşea de nicăieri că socialismul ar fi fost îmbrăţişat de Menumorut, sau Burebista, sau Coposu. Era un război surd, pe sub apă, foarte puţin făţiş. Ca atare, poruncile lui Seşe se opreau la graniţa străzii cu poarta. Fetele îşi scoteau bentiţa de pe cap şi deveneau iar frumoasele şcolii, numai că noi băieţii nu ne puteam creşte- sau unii îndesi- părul în câteva minute de la pătrunderea în şcoală. Pe deasupra, ba chiar pe dedesubt, fetele mai puteau sufleca şi fusta în talie, scurtând-o cât să ia Arhimede un 4 pentru neatenţie. În zilelele lui bune venea cu câte un 6 pregătit de acasă cu toceală serioasă.
Anita a venit la şcoală. Mi-a adus o nucă să o sparg eu pentru că ea nu avea putere acasă. Din spate se auzea corul băieţilor care fluierau a înciudare. Anita avea ore după amiaza, aşa că nu era prea cunoscută printre ai mei colegi. Nu ne intersectam la şcoală, iar cine o văzuse nu o sesizase în uniforma bleumarin, şosete lungi, o bluză pepit şi o panglică albă de mătase artificială, sau cum spunea mama „ produsă de viermi făcuţi la strung şi pusă cap la cap de sudori fruntaşi în ramură”.
Cu totul altă făptură era în rochiţa de vară, cu fluturaşi şi tractoraşe. Aşa era diriguiala pe atunci. Vrei fluturaşi, iei şi nişte tractoraşe pe fundal, vrei nu-mă-uita, iei şi o seceră cu snopi de grâu, vrei cireşe cu codiţă, iei pe fundal şi nişte ingineri agronomi cu pălărie de paie şi mână întinsă arătând calea spre progres.
