Sep 5, 2015
Pălămida
Corul pisicilor din opera cu acelaşi nume
Încă un capitol, la întâmplare, din cartea la care lucrez:
Când trece pe la barieră, trenul are prioritate şi dreptate. Erau amuzanţi în tristeţea lor ceferiştii care stăteau în spatele unei cuşti de plasă, în poziţia de drepţi şi cu drapelaş galben-murdar care se înmâna de băţ, din generaţie în generaţie, începând cu Ramses II. Frumos nume! Dacă o să avem un motan, aşa o să-l strig. Nefericiţii, purtau cuşcă pentru că nişte tălâmbi au aruncat cu sticle de bere sau bucăţi de obiecte neidentificate şi au rănit câţiva care nu făceau decât să aducă un omagiu călătorilor, inclusiv răilor crescuţilor. Ca să avem dativ peste tot…
Am ajuns pe înserate acasă. Luna august foşnea printre frunze. Le speria că vor căpăta riduri şi că mai au puţin de hălăduit prin copaci. Închideam ochii şi-mi defilau stârci şi egrete. Deschideam ochii şi vedeam adorabila făptură de lângă mine. Era obosită. Preluasem eu rucsacul ei. Adusesem şi perechea de ţânţari. Nu mi-au folosit la nimic. M-am descurcat cu ce-am avut pe acolo. Am petrecut-o până în poartă, care s-a deschis cu un scârţâit horror. I-am sărutat mâna, în semn de respect pentru Comma care se uita pe după perdea.
– Sărută-mă ca lumea, nu mă lăsa aşa ca un roman pe etajeră, cu semnul de carte la erată!
– Mia, mama ta se uită pe după perdea, nu se cade, zău aşa. Mi-e jenă…
– Ştiu, am văzut şi eu. Am să-i povestesc tot, cât de bun ai fost cu mine şi cum m-ai apărat de crocodili şi piranha şi de lipoveni. Şi pe deasupra, cum ţi-ai riscat viaţa eliberând un boboc de raţă extrem de vorace.
A trebuit s-o sărut, ce să fac!? Erau cele mai dulci buze din lume, iar braţele subţiri se împreunaseră în spatele meu şi mă strângeau de parcă eram singuri pe o insulă cu palmieri, plus o flintă ruginită lăsată tocmai de Vineri în grija lui Robinson Crusoe de Daniel Defoe.
Am plecat îngreunat de regrete dar şi de rucsacul ei pe care-l uitasem pe mine. Am vrut să mă întorc, dar nu puteam aşa leoarcă cum devenisem după ce o stropitoare uda strada fără faruri. Doar cu apă… Mama mea nu stătea după perdea să mă aştepte. M-a îmbrăţişat şi mi-a dat să mănânc ceva non-peşte. Am căzut. Frânt…
Dimineaţă, am luat un paner de răchită şi am plecat la cumpărături. Am ajuns cu marfa la Mia acasă. Am lăsat coşul jos şi primul lucru pe care l-am făcut a fost să scot poarta din ţâţâni şi s-o ung tot acolo. Acum se putea intra omeneşte, fără să se mai sperie vecinii că e casa bântuită. De mine… Unul din Azorei a umblat la coşul zilnic şi a luat cu dânsul o pulpă de curcan. Fie primit!
Intru încetişor în casă şi fac un popas mai lung la bucătărie. Dacă tot eram acolo, mi-am pus un şorţ cu buzunare largi, ca pentru mirodenii la îndemână şi un coif din ziar, ca zugravii veniţi seara, după program, la ciubuc. Am spălat destoinic pulpa de curcan rămasă zălog, precum şi pieptul de curcan. Am făcut nişte crestături mici şi le-am umplut cu căţeluşi întregi. Pe o foaie de pergament am scris în cuneiformă reţeta şi am aşezat câţiva cartofi tăiaţi generos de groşi, peste care am presărat basilicum, roziMarini, sare grunjoasă un prăfai şi piper roşu de la râşnişă. Am făcut şi o maioneză de casă. Pe stratul unu am introdus tava în cuptor, iar pe stratul doi am făcut un sufleu de conopidă cu smântână şi pătrunjel presărat pentru masa de seară. Am auzit paşi pe coridor. Mia încă nu apăruse. A intrat frecându-se la ochi.
– Mamă, nu ziceai că pleci acum dimineaţă la tanti Tuţa? Ce găte…
Surpriza a ţintuit-o în cadrul uşii. Venise îmbrăcată ca pentru maică-sa. Adică cam fără haine. Acolo, arăta ca o sculptură dintr-o nişă de perete de muzeu, scoasă în evidenţă de nişte becuri mascate în arcada semilunară. Pulpele rotunde, ca de mesteacăn, şi talia unduitoare formau o construcţie în armonie cu ceea ce se străduia Natura să desăvârşească. Karma mea se fâstâcise şi umbla razna printre dulapurile suspendate.
– Vezi c-o să-ţi cadă faianţa, dacă te tot uiţi aşa fără aprobarea mamei mele! Şi tot ea o să-ţi necăjească şi pituitara. Ce faci aici? De ce nu m-ai trezit? Dacă vine mama şi mă găseşte aşa dezbrăcată în faţa ta uimită!
Cineva intrase în vestibul. Mia s-a ascuns repede şi s-a întors cu un halat pe ea. Toată priveliştea era obturată de o ceaţă a unui halat alb, pufos şi cu cordon în fundă dublă. Era D-l Ifrim, tatăl Anitei şi al lui Tudor. O sărută pe Mia pe frunte şi o îmbrăţişează călduros. Pe mine mă salută din clipiri.
– Mia, draga mea, unde este Elena? Mi-e poftă de-o cafea. Nu vrei să faci tu una pentru bărbaţii de aici şi să o povestim împreună?
– Mama este la tanti Tuţa, dar cred că se întoarce curând, aşa că am să pun de patru cafele şi nişte pâine prăjită cu unt şi caşcaval.
Miresmele din cuptor nu mai rezistau la înghesuiala produsă şi începuseră să iasă pe la garnitură. Usturoiul era primul.
– Mia, fată dragă, cumva Elena a pregătit toate bucatele care se văd aici şi a plecat lăsându-te pe tine cu grija lor?
– Nu-i chiar aşa, domnu’ Ifrim, Alin este maestrul bucătar. M-a surprins şi pe mine cât de curat lasă după ce găteşte.
D-l Ifrim s-a uitat la mine ca la un tablou de Picasso. Nu mi-era limpede dacă cumva ca valoare, sau ca ţicneală.
– Alin, când vii şi la noi să ne găteşti ceva bunătăţi? De când a murit soţia mea, eu cu copiii mâncăm doar mizilicuri. Tu când ajungi pe la noi în curte, mănânci repede nişte nuci şi o mâhneşti pe Anita mea că pleci învolburat ca apele Dunării la Calafat şizdisiat piatdisiat sentimetrov.
– Am să vin mâine, nene Ifrim. Vă fac nişte sarmale să vă ajungă o săptămână. Abia în ultimele zile o să aibă gustul celor tradiţionale. Cu cât stau mai mult, cu atât se fezandează mai bine, se adaugă nişte suc de roşii proaspete şi se bagă în cuptor pentru scăzământ. O să vedeţi!
În tocul uşii, stătea acum cel de-al doilea Azorel. Avea culoarea lacrimii, dacă n-ar fi fost negru cu o stea albă pe coadă. Stătea sprijinit cu lăbuţele pe doi papuci de grădină şi cu un os şmirgheluit în gură. Era melancolic pentru că fra-su îi mâncase tot învelişul. I-am aruncat nişte felii de parizer. Acesta a fost politicos. Mi-a bogdaprostit din coadă.
Doamna Comma a intrat în bucătărie şi s-a îndreptat spre cuptor. A mirosit pe la garnitură şi s-a uitat prin geamul aburit.
– Gospodina mamii, Mia, ţucu-te-aş, ce bunătăţi ai pregătit aşa de dimineaţă?
– Nu eu, mamă…
– Ah, tu Ifrime ai făcut toate astea? Mi-ai luat o corvoadă de pe umeri. Venisem, întinsă acasă să gătesc ceva.
– Elena, dânsul este cel care te-a uşurat de povară.
– Aha, tinere -zise dânsa, luând o sorbitură de cafea- deci, faci şi lucruri mai cumsecade.
Eram înciudat că am fost ales abia la a treia încercare, când toate variantele se gătaseră. Să fi fost un stadion arhiplin şi tot aş fi fost dibuit ultimul. I-am lăsat să mă disece şi am ieşit morocănos afară să mai plivesc ceva pălămidă.
ODLM,
Draguta poveste, mai ales ca are si un pic de “roz” (“rozMarini”) pentru good luck. 🙂
Focoasa Mia lui Alinus si hotarita! 🙂
Cred ca Alinush se supara cind nu trebuie si nu se supara cind ar trebui! Faptul ca mama Miei nu si-a imaginat ca el a pregatit totul este un adevarat compliment si ca el este o pasare rara, un baiat bun. 🙂
🙂 Dilema, dupa ce vezi filmul “Beauty and The Beast”:
Am observat, insa, ca baietii buni si draguti, par sa fie lucratori la radar, specialitatea “fustite”. Cum ies pe strada, cum intra in tura. 🙂 🙂
Poate ca fimul are dreptate, te casatoresti cu “The Beast” si il transformi intr-un print iubitor, devotat si care prepara si sufleu? 🙂
Felicitari pentru poveste!
Multumesc pt urari. Acest weekend nu a fost bun, dar sper ca vor fi alte weekend-uri cu liniste si bucurie. 🙂
Odille- ai, ai, ai! S-o vezi pe focoasa Mia mai încolo cum se dedă la sucit de minte! Mulţumesc pentru felicitări şi încurajări.
“Am observat, insa, ca baietii buni si draguti, par sa fie lucratori la radar, specialitatea “fustite”. Cum ies pe strada, cum intra in tura.”
Foarte hazos şi plastic exprimat. Mi-ai adus râsul pe buze 🙂
Duminica noastră mai are două ore. A voastră este pe la mijloc. Dacă we n-a fot bun, atunci vă urez să vă fie săptămâna bună.