search
top


IUREȘ- roman.

converted PNM file


Conform contractului cu Editura Coresi, am dreptul să public primele 40 de pagini din roman.
Cum spuneam, cartea o puteți comanda la:
http://www.librariacoresi.ro:8070/shop/product/iures-595
sau o găsiți la Librăria Eminescu/ Universitate.

TARHON

Anita și Tudor Ifrim au locuit la câteva case de mine, într- un
cartier cu străzi bordate de pomi cu fructe sâmburoase și răzoare
de agrișe și coacăze negre între. Sunt acele spații verzi pe care,
peste ani, mașinile vor fi parcate în indolența lor de tablă vopsită
în câmp electrostatic. Cișmeaua de la poartă era a nimănui și a
tuturor. Fusese construită de tataia care tocmise un căruțaș meșter
nevoie mare. Acesta a venit cu un sfredel uriaș, la care, de mânere,
i- a înhămat pe cei doi cai ai săi ce se învârteau în cerc ca mine când
căutam răspunsuri existențiale prin camera mare, înaltă, mereu
dispusă a- mi sădi idei, sau „năzbâtii”, în termeni părintești. Cu
fiecare rotație, glodul ieșea în formă de paste fusilli cu bucăți de
cărămidă și, cu puțin noroc, fără grenade active. Fiind un țânc
isteț, am înțeles pe viu ce înseamnă țeavă galvanizată de doi țoli,
un pat de ciment rezistent la umiditate excesivă, lucru manual la
mânerul pompei. Acest mâner era fixat pe un picior de fontă,
sculptat ca la coloanele din ilustrațiile la cartea „Legendele Olim –
pului”. Mânerul era o imitație de picior de centaur pe care trebuia
să- l apeși ritmic și să te ferești din calea lui.
În jurul prânzului, stropii se vălătuceau în mii de curcubeie
pe care încercau să se urce albine însetate, stând la coadă disci –
plinat, ca soldații la fântâna din poligonul ars de soare. Poate
culorile, poate arșița verii, poate lipsa plictisitorului polen pe care
erau nevoite să- l care zilnic acasă, poate pauza de prânz – cine
știe? – le făceau să se adune acolo ca oștile otomane la vederea
ghiaurilor. Nu m- a înțepat una. Le dădeam binețe, îmi dădeau
binețe. Veninul era păstrat pentru mai târziu, când voi avea păcate
o mie.
Cine trecea, în funcție de sezon, culegea ori o caisă coaptă,
ori se negrea de la coacăze. Corcodușele verzi erau preferatele
gospodinelor. Combinația lor cu apa de la cișmea crea o senzație
de ușurare. Pe o rază de 12 străzi nu era borș care să nu fie acrit
cu corcodușele culese de mine.
Dacă mama mi- ar fi dat voie, aș fi dus și mai departe bor –
canele cu gorgoaze:
– Alin mamă, dacă depășești frontiera Duzinei de străzi, să
știi că eliberez cotețul lui Patlichi și- l dau lu’ tataie- tu, iar pe tine
te țin în locul lui în lanț, două zile, numai cu un colț de pâine și
borș cu tarhon.
Uram tarhonul. Cu Patlichi, mic și scâncit, rătăcit printre
arțarii de pe maidanul vecin, crescusem de când mi l- a adus tata
într- o trăistuță de rafie. Mama, cu vocea ei prietenoasă ca un
așternut de mătase, îmi citea seara la culcare „Dumbrava minu –
nată”, despre Lizuca și câinele său Patrocle adormiți în scorbură
de copac și treziți într- o lume feerică, un precursor al Disney
Land- ului. Imaginați- vă cum îi spui „Patrocle” unui câine, când ai
numai 4 ani și două luni. Și așa i- a rămas numele. Deci, dimineața,
când tarhonul era bine în fire, îi slăbeam lanțul lui Patlichi, lăsând
impresia că s- ar fi slăbit în smuceala lui și- l dirijam potlogărește
spre lanul de tarhon din grădină. Tot ce nu reușea el să pună la
pământ, mă învredniceam eu cu un singur ciomag. Ați fi crezut
dară că scăpam?
Mama, deie-i Domnu’ zile bune, îmi știa meteahna, îl cule –
gea fir cu fir, așa cum era căzut în dizgrația mea, și mi ți- l usca pe
„Scânteia” până se fărâmița sub palme. Când o nefăcută era una
mai vârtoasă, pe lângă pedeapsa ca în locul jucălăului din curtea
Anitei și a lui Tudor să buchisesc o săptămână la a citi o carte,
mare pentru mâinile mele și groasă pentru mințișoara mea,
aldămașul era să mărunțesc între palmele- mi cât o călimară,
tarhonul uscat și să- l așez pe îndelete în borcane de sticlă cu
celofan și șfară drept capac. Când scoteam mâinile din buzunar,
toată Duzina cartierului duhnea a tarhon. Anita m- a învățat să mă
frec cu frunze de ceapă. Tudor m- a învățat să mă frec cu coji de
nuci verzi. Mama m- a învățat să mă spăl. De spaimă, treceau chiar
și câte două zile fără să fac vreo boacănă.
În acele zile, dirigintele nu mă mai socotea zvăpăiatul clasei.
Pe mine, care nu stăteam niciodată cu mâinile la spate, mă apuca
o cumințenie din aceea de nota 10, fără sughițuri, fără să mai imit
cântul broaștelor în ora de aritmetică. Când ridicam două degete
pe sus, d- l diriginte Turcu știa că nu le voi lăsa jos decât la recre –
ație, după care, aș fi continuat până ce mi se dădea drumul la
cuvânt. Povesteam cursiv, cu interpretare pe voci de personaje,
capitole întregi din „Cireșarii”. Clasa era fascinată. Până și d- l
Turcu – tânăr, fire năvalnică, inimă cuprinzătoare – mă lăsa po –
ves tind și pleca din clasă la d- ra Fărâma, care stătea gard în gard
cu școala și avea și o casă foarte primitoare. Pe atunci, nu înțele –
geam cum o linguriță de dulceață și o carafă cu apă de la beci îți
poate lua un ceas întreg, ba mai și înghițea recreația mare. Abia
acum, în aceste zile din urmă, pătrund adevăratul sens al părăsirii
incintei clasei.
Orice corp scufundat într- un lichid este împins de jos în sus
cu o forță egală cu greutatea volumului de lichid dislocat de corp.
Corpul era Arhimede, gigantul clasei. Era legea lui. A venit după
vacanța de vară și, în prima zi, s- a aruncat în fântâna arteziană a
școlii. Profesorul de sport l- a împins de jos în sus cu o forță
arhimedică cam exagerată. De atunci, noi copiii, îl poreclisem
Arhimede. După ora mea de actorie, se uita chiombâș la mine
și- mi zicea:
– Mă Aline, tu povestești foarte frumos, da’ tu miroși mă și
a coajă de nucă, și a ceapă și a o iarbă ca leușteanu’, sau naiba știe
ce. Cred că tu miroși a ciorbă, mă! Am observat că în zilele în care
miroși așa, ne povestești din „Cireșarii” sau din „Toate pânzele
sus”, altfel taci ca peștele în borș. Îmi place să te aud, da’ s- o știi
p’asta, nu mai stau cu tine în bancă!
Arhimede mă lovea drept în călcâiul lui Ahile. Cum să- i
spun lui Arhimede că pentru o nefăcută mai zdravănă eram nevoit
să mărunțesc tarhon cât să umplu un borcan? Era secret de familie
și nu trebuia să dau din casă. Și mai apoi, na belea!, trebuia musai
să citesc și o carte cât ziua de vară. Singurul care se bucura de
miasma de ciorbă plutitoare din clasă era d- l Turcu. Aveam o
revelație: nu eram unicul nărod din școală dacă nici Arhimede, cât
era el de mâncău, nu suporta tarhonul. În general copiii, până
ajung bărbați și- și gătesc singuri, dau deoparte cu lingura tot
zarzavatul cu o dexteritate de microchirurgie, iar zeama o iau cu
sughițuri, îndeobște sub privirile atente ale mamei pe sub
sprâncene.
D- ra Fărâma era o mignonă cu pistrui în pomeți, zglobie și
veselă până seara târziu. Chiar și după… Sprinteioară, cu un șor –
țuleț scurtuț și o bluziță mulată, era întruchiparea sloganului ce
stătea scris pe un ștergar bătut în cuie deasupra chiuvetei: „Gospo –
dina frumoasă face mâncarea gustoasă”. Aveam 12 ani, începusem
să mă pricep, ce naiba! În recreație, mă trimitea să- i aduc corco –
dușe din Duzina mea. Pentru asta, primeam strict o linguriță de
dulceață și un pahar cu apă. Mie- mi lua efectiv un minut până
vedeam fundul alb al farfuriei și paharul gol. Ca să rezum: într- o
singură recreație, culegeam un borcan de corcodușe și mâncam
deopotrivă și o dulceață cu apă rece. Ce Dumnezeu făcea dirigin –
tele acela? M- am mai mirat o dată. Mai sus. Am să mă dumiresc
eu. Mai jos, pe cursul vieții…
Stau și mă uit acum la mine. Probabil că eram foarte scump
din moment ce dădeam așa de ieftin un borcan cu corcodușe. De
obicei, pentru un borcan, primeam ciocolată de casă de forma și
mărimea unui pachet de țigări, sau o șfară cu covrigi, sau prăjituri
vaporașe cu gem. Primeam și nuci, dar numai de la cele mai
nevoiașe. Aveam și eu nuc în grădină și- l mai și „jumuleam” pe cel
din curte de la Anita și Tudor. Îmi făceam astfel și câte o pomană
fără lumânare. Așa mă îndemna cugetul. Am auzit undeva că
lumânările se folosesc la înmormântări, la nunți, când împlinești
anumiți ani, când le aprinzi romantic în jurul patului sau le pui
teanc pe cadă. Cu alte cuvinte, la toate nereușitele.
Numai ciocolata de la ’tușa Hortensia era adevărată. Cacao
multă, lapte praf, zahăr și unt. O golănie! Celelalte rețete de pe
întreaga Duzină erau făcute cu restrângere. Un prăfai de cacao,
lapte praf „Rarăul” și margarină cât cuprinde, nițel zahăr și ieșea
o kioftea care încă mai păstra urmele degetelor respectivei case.
Fiind un alb sărăcăcios maculat doar de prăfaiul de cacao, Patlichi
se gudura pe lângă mine ori de câte ori îi aruncam rodul unei zile
de muncă. Și mai era un motiv: Patlichi era teribil de iscusit în a
separa albeața aceea nedefinită, de pergamentul încorporat în
conținut.
Eram într- o zi în poartă la ’tușa Hortensia. Tocmai se
eliberase în casă un borcănel de tarhon. Era din acela cu capac de
tablă și c- o sârmă ingenioasă pe care apăsai ca pe pârghia de la
pompă și borcanul se închidea ermetic. Mama iubea borcănașele
celea cum îl iubeam eu pe Patlichi, numai că ea nu dormea cu ele
la picioare.
L- am umplut cu corcodușe și dus am fost săgeată la ’tușa
Hortensia. Mă grăbeam pentru că întârziam la școală. Hop, apare
în spatele meu și Arhimede cu zâmbetul lui acela de năuc în
buticul cu nutrețuri. Deja și ziua și ’tușa deveniseră apăsătoare.
Mă aștepta nerăbdătoare în poartă. Parcă făcuse comandă de
corcodușe online și aștepta curierul.
– Alin maică, e ciorba la fiert și nu am corcodușe s- o acresc.
Ooo, ce borcan frumos! Cum s- o desfăcea oare? Aaa, tragi de
sârmă așa… Mmm, Alin maică, gorgoazele astea miros a tarhon.
Nu- mi aduci și mie două- trei firișoare, că tufele mele s- au uscat.
Hai Alin maică, că vă aștept pe amândoi colea în poartă după ce
pun gorgoazele la fiert și promit să vă aduc și două bucăți mari de
ciocolată!
De unde avea a ști ’tușa Hortensia că eu îmi pusesem în
plan să eradichez tot tarhonul de pe întinderea Duzinei? Pre –
textam că mă joc cu câinele și din „neștiință” culcam la pământ
tot ce viețuia ca tufă și mirosea. Începusem cu ’tușa Hortensia
pentru că mi- era mai dragă.
Am stat și m- am gândit: „deși l- am distrus pe cel de la ’tușa
Hortensia din curte, cu cât mai departe de grădina mea, cu atât
mai bine”. În consecință, în locul celor două- trei fire comandate,
am smuls cu tot cu rădăcină vreo zece. Le- am ambalat într- un ziar
ud și am ieșit tiptil, furând de la mine din curte cum s- ar zice.
Arhimede mă aștepta în poartă și nu pentru că ar fi avut
vreun un dor neîmplinit, ci pentru că știa că va căpăta și el o
ciocolată, despre care, eu, nărod, îi povestisem că- i cea mai bună
de pe toată întinderea Duzinei.
– Aaa, Alin Michael, deci asta- i iarba a care miroși tu în
unele zile.
Zărghitul descoperise doar jumătate de secret. Nu știa cum
eram consemnat la mărunțit când o făceam lată.
Ne- am căpătat dreptunghiurile. Le mâncam amândoi
creștinește, în liniște, fiecare cu gândul lui. Aveam să constat
pentru prima oară în viața mea, că uneori soarta trebuie să te
poziționeze în locul potrivit pentru a profita de munca altora fără
să miști un deget, ba să- l și mai iei peste picior pe furnizor.
Chemarea repetitivă a ’tușii Hortensia „Alin, maică” i- a sunat
familiar minții încete a lui Arhimede. Lumea vorbea și dansa pe
Michael Jackson. De ce nu mi s- ar potrivi și mie porecla dată de
Arhimede? Eram idolul lui între formele de viață care se mișcă
singure, nu la vânt. Auzi tu! Alin Michael…
Am ajuns în clasă. Arhimede terminase ciocolata încă de pe
drum. S- a îndreptat spre tablă și a scris cu creta, sus de tot, unde
nimeni nu ajungea decât el și d- l diriginte:
„Azi Alin Maicăl miroase a ciorbă. Ne va povesti din
cireșari!”
D- l Turcu nu ștergea tabla niciodată. Probabil se prezerva
pentru d- ra Fărâma. Nu se cădea să- i consume dulceața cu mâinile
mirosind a cârpă udă și cretă. Liniștea clasei a fost spartă de
broscoiul din ghiozdanul lui Arhimede. Era răgușit de la cele multe
serenade pe frunze de nufăr fără nicio finalitate. Arhimede a
prins- o și a scăpat- o astfel de o barză ce- i dădea târcoale. Am auzit
că și Fărâma pățise la fel chiar toamna trecută.
Singura alegere era să- l ademenesc întrucâtva pe Arhimede
s- o șteargă. Nu- mi mâncasem toată ciocolata. Ochii îi sclipeau
precum catadioptrii la tractoare. A udat cârpa și s- a apropiat de
tablă. După ce a șters și ultimul „i”, am profitat de rânjetul lui
meschin și l- am împins peste tablă. Trepiedul care o susținea nu
s- ar fi clintit din loc sub greutatea oricăruia dintre noi, dar sub
gigantul de Arhimede a cedat cu un zgomot de tablă de lemn, că
doar nu- i de tablă.
Adunasem niște nefăcute majore pentru care am primit o
pedeapsă cumulativă de lipsire de libertate la joacă și la cuvânt:
unul din borcanele cu închidere ermetică dispăruse, apăruse în
grădină o pată mare de pământ răscolit de la tarhonul smuls cu
vrednicie, un trepied de tablă rupt și plătit de tata.
Am mirosit a tarhon două săptămâni. „A ciorbă”, cum ar fi
spus Arhimede în nemernicia lui.

VAPORAŞELE

Prăjiturile copilăriei au fost „vaporașele”. Un strat de aluat,
un strat de gem de caise, alt strat de aluat, o jumătate de miez de
nucă așezat prin împingere ca moț pe burtă, plus zahăr pudră
vanilat. Formă romboidală, decupate în tavă după ce se răceau.
Rețeta n- o găsiți, dar o puteți face când terminați treaba prin casă
și după ce pofta și gândul vă poartă în copilărie.
Regina lor incontestabilă era totuși amandina de cofetărie.
Însiropată abundent, lăsa băltoacele de sirop arămiu în juru- i,
mustind de sub cutia de ciocolată ce o învălătucea paralelipipedic
și pe care lingurița o spărgea cu „cranț”. Crema de deasupra, în
formă de turban de pașă, nu mă tenta nicicum. O lăsam sărma –
nilor. Amandina are formă cuboidă. I- am calculat volumul. Era de
343 cm3.
Am adus acest exercițiu în clasă. Prin încercări succesive,
sau radical de ordin 3, să se afle lungimea laturii și numele cofeta –
rului. Celui care găsea răspunsul corect îi ofeream o amandină din
fondul clasei. Se spărgeau în idei, în presupuneri de hazard, în
inteligență colectivă, în zădărnicia soluției mai mult decât
evidentă. Arhimede, în concretețea lui zilnică, s- a dus în recreația
mare la cofetărie, a comandat o prăjitură, i- a măsurat latura cu
rigla și a părăsit- o degrabă, din lipsă de fonduri. Pentru că a venit
cu cei 7 cm măsurați, dar a uitat să întrebe numele cofetarului, a
primit doar un vaporaș. M- am tocmit cu el până și- n ora de
Biologie, pentru că pretindea că o amandină face de trei vaporașe.
I- am arătat pachețelul primit de acasă. Nu avusesem decât două
vaporașe învelite în șervețel cu ancore și gândăcei de Colorado, o
combinație vizionară a unui maistru tipograf sătul de muncă încă
de mic:
– Șefu’, avem pentru tirajul ăsta numai ancore și gândaci,
ce facem?”
– Pune- le mă pe valțuri pe ambele! Așa le cumpără și
matrozii, și piețarii!”
Am căzut într- un târziu la pace cu Arhimede, iar termenii
înțelegerii erau ca eu să păstrez doar jumătatea de miez de nucă
și să mi se sufle tot zahărul pudră pe buze. Ideea că el nu avea
parte de vaporașe acasă, m- a făcut să mă gândesc cu duioșie și să
apreciez cuptorul mamei și munca mea cu nucile pe care le
desfăceam cu briceagul pentru ca miezul să iasă jumătăți întregi.
Arhimede nu avea tată. Plecase la birt într- o zi și nu s- a mai
întors în nicio zi ce- a urmat. Mama lui muncea cu ziua la călcat
rufe pe la doctori și avocați. Nu la profesori. Când au avut pro –
fesorii bani pentru rufe călcate și mașină cu claxon? Câteodată,
venea la școală într- o pauză de călcat. Era harnică și ascultătoare
de jupân. Dacă acesta i- ar fi spus să calce și burlanele casei, nu
s- ar fi dat în lături. Nu căuta logică în comenzi și nici nu riposta la
teancul de rufe pentru care avea termen:
– Până deseară, nu ieși din subsol decât după ce ai terminat
tot, inclusiv papioanele mele!
Sărmana, i- a descusut toate papioanele d- lui avocat spre a
i le călca ca pe niște cordelușe. Ele erau frumoase și îngrijite în
starea aceea, dar când nu le poți reconstrui, nu sunt bune decât
de atârniciuri în tocul ușii împotriva muștelor. A trebuit să calce
săraca pe daiboj, două luni bătute pe muchie. Îi ținea d- l avocat
agenda lucrărilor cu mare meticulozitate. I s- a calculat valoarea
totală a papioanelor, din care s- au dat la scăzământ cele două
uzuri, morală și fizică și s- a adăugat manopera croitoresei. O for –
mulă economică de cartier al înstăriților, fără a lua seamă cât de
nătâng este făptașul și câte guri are de hrănit.
Croitoreasa era ’tușa Hortensia. De la dânsa am aflat istori –
oara papioanelor descusute și înșiruite. Arhimede era mereu
flămând. Înghițea orice, ca un balaur. Aveam în curtea școlii o
salcie creață care făcea niște bobițe cu sâmbure, de forma unei
măsline. Am gustat și eu odată. Erau dulcișoare, dar aveau un puf
care înțepa ca vata de sticlă și strănutai după ele de nu te opreai
decât trăgând apă pe nas. De atunci, n- am mai văzut în viața mea
astfel de fructe în nicio școală, nicio curte, nicio stradă. Botaniștii
știu despre ce vorbesc. Se dusese vorba că înnebunești dacă
mănânci fie și una bucată. Eu am mâncat mai multe. Copiii le
numeau „nebunele”. În timp ce fiece școlar își desfăcea în recreație
pachețelul de acasă, Arhimede se urca în salcie. Nu era nevoie să- l
cauți prea mult. Când nu era la toaleta fetelor, era în salcie. Orice
om are o milă față de semeni, cu excepția călăilor care sunt plătiți
pentru asta, dar Dumnezeu nu- i ajută și atunci îi pune să viseze
ștreang până se trezesc uscați și cu urme vineții pe gât. Din când
în când, îi mai ceream mamei mele două sandvișuri și mama se
mira că nu mă îngraș:
– Alin mamă, bătu- te- ar norocu’, unde le pui tu sandvișurile
astea, că eu dac- aș mânca cât tine, m- aș face mamă, cât ma –
maie- ta?
Arhimede nu scobora din copac decât ori când suna clopo –
țelul, ori când îl ademeneam ridicând mâinile și răsucindu- le prin
aer cu două sandvișuri dichisite și învelite în poleială. Regreta că
poleiala nu- i comestibilă. Erau rare momentele când avea o
licărire de blândețe în privire. Acestea erau unele dintre ele.
Lăptăreasa deținea două vaci de lapte la marginea orașului.
Am fost și eu să le văd. Le alerga baba prin țarcul improvizat din
table de acoperiș, crengi, baloți de sârmă ruginită, cârpe atârnate,
bostani înfipți în pari ca pe domeniul lui Vlad Ţepeș. Zicea că nu
este bine să lâncezească.
– Să prindă vână maică, și eu și văcuțele.
Când i- au făcut și doi viței, le- a lărgit tarlaua câtu- i zarea.
Nu te întreba nimeni al cui e pământul, dacă ai plătit pășunatul,
dacă vaca- i nebună. Era tare destoinică. Prindea vițeii în plină fugă
și mi ți- i încurca la picioare cu o frânghie și apoi îi lega cu un lănțoi
de crăpau mâțele de spaimă.
Încărca laptele în fiecare dimineață în două bidoane de
aluminiu, de manutanță și, cu cobilița în spinare, pornea către
oraș pe la toți clienții. Să mai tot fi avut lapte! Noi eram primii
mușterii și nu pentru că eram în drum, ci pentru că mă duceam
din când în când să mai jughinesc vițeii și s- o ajut să meșterească
gardul pe care zărghiții, în neastâmpărul lor, îl dărâmau și ieșeau
să mai cunoască lumea, una- alta…
Socoata era ținută pe tocul ușii noastre cu o cretă de școală.
Un cerculeț însemna un litru, iar o liniuță însemna o jumătate.
Liniuțele se luau de mână și, două câte două, formau cerculețe
care se plăteau la leafă.
Când se deschidea poarta, intra mai întâi cobilița cu un
bidon bălăngănit și apoi lăptăreasa fugărită de al doilea bidon
care, în inerția imprimată de primul, o împingea în curte, mai să
cadă. Atunci, eu vesteam cu glasul meu cel mai puternic:
– Mamăăă, a venit cowboy- ul.
Baba nu văzuse nicio peliculă cu John Wayne, așa că apela –
tivul îl intuia ca pe un dezmierd. Îl strigam cu atâta căldură încât
lăsa cobilița jos chiar acolo lângă banca și masa mea din grădină
unde citeam cărți în avans, pentru nefăcute încă, dar foarte
probabile. Lua pâlnia mare de tablă, îi înfunda pe dedesubt țuțu –
roiul cu degetul, așeza bidonul pe masă și, înclinându- l, o umplea
până la buză. Beam pe nerăsuflate lapte cald sau rece, în funcție
de anotimp. Vă sună neigienic? Mie nu!
Laptele se împuțina în răcitor cum te văd și cum mă vezi.
Liniuțele dispăruseră din nomenclator. Numai cerculețele popu –
lau tocul ușii. Nu puneam gram pe mine, din nou spre mirarea
mamei. Pentru Arhimede aveam o sticluță pe care o umpleam
dimineața, surprinzând toată familia prin faptul că îmi luam
provizii și la școală, deși micul dejun era alcătuit constant din
cașcaval cu pâine prăjită, două vaporașe și o cană cu lapte.
Am rugat- o în genunchi pe ’tușa Hortensia să încarce spre
minim socoata cu papioanele d- lui avocat. I- am promis corcodușe
pe viață și alt borcan minune, cu capac și pârghie de sârmă iscu –
sită. Așa a fost tocmeala și s- a respectat la literă. Stagiul de
pedeapsă a fost redus cu două săptămâni, diminuându- se astfel
munca pe daiboj datorită micii mele inițiative de „silent partner”.
Eram plin de mine. Sper să se țină cont acolo sus.
Când venea la școală, mama lui Arhimede se ducea pușcă
la cancelarie ca să inspecteze catalogul. D- l Turcu era în ora sa
liberă la d- ra Fărâma. Eram elev de serviciu în ziua aceea.
– Drăguță, sunt mama lui Arhimede, ia du- te tu și adă- mi- l
pe diriginte ca să- mi arate catalogul!
Mă dusei țintă spre sălașul cunoscut. D- l Turcu era răvășit.
D- ra Fărâma așijderea. Era o răvășeală în camera lor de n- am știut
care- i unul și care- i altul. D- l diriginte s- a recules, după ce mi- a
făcut un semn discret să mă retrag pentru că- i era rușine de părul
de pe piept, bănuiesc eu… Ușa s- a deschis timid și d- l Turcu a
intrat în cancelarie încă încheindu- se la cămașă.
– Ia, drăguță, dă- mi catalogul să văd și eu ce face nătărăul
ăsta de fiu- miu la școală – i s- a adresat ea d- lui Turcu.
În puținătatea minții ei, dacă femeia vedea un 4 și un 5 la
aritmetică, se consola cu voce tare în fața profesorului:
– Înseamnă că nătărăul ăsta, o dată a știut ceva, iar o dată,
nu. Deci, după mine, trece…
Absențele erau cele care declanșau tumultul vorbelor. Erau
înscrise în catalog cu „a” de la „chiuleală”, iar sub fracție, la
numitor, era data.
„Că nu- l duce judecata, hai, e una, dar să lipsească de să nu
se lege nimic de capul lui, nu sună a treabă bună. Că deh, o veni o
vreme să se încurce pe la birt ca taică- său și s- o face de ocară
printre camarazi, dacă nu știe o iotă de carte. Chiar să fie el prostul
ăl din urmă?” – gândea mamă- sa.
Mi s- a poruncit să- l scot pe Arhimede de unde- oi ști.
Nu era în salcie. Fiind împuternicit prin simbolul bande –
rolei cu „ES” pe braț, aveam puteri depline în atare zi, asupra
oricărui elev, chiar și asupra comandantei de detașament. Cert,
aveam note mai bune decât ea, dar cu zvăpăiala mea, pierdeam la
capitolul seriozitate în decizii asupra bunei funcționări a deta –
șamentului.
L- am cules pe Arhimede din drumul spre toaleta fetelor.
Mâncase deja nebunelele din salcie și credea că glumesc dacă
aveam sau nu ordin să- l deturnez de la rondul dimineții.
Maică- sa îl aștepta în ușa cancelariei cu o gură cât aceasta.
Bine că nu avea și fierul de călcat la ea!
– Ia zi, drăguță, (am înlemnit subit și eu și d- l diriginte.
Amândoi abia ce fuseserăm „drăguță”) de ce chiulești când eu mă
spetesc de muncă ca să- ți pui ție pe masă de- ale gurii, iar tu să
mănânci ca un zmeu care a luptat cu toți Feții Frumoși din toate
basmele la un loc? De ce nu vrei să- mi faci economie de vreo două
pălmi, ai? Las’ că ne vedem noi acasă!

O NUCĂ

L- am așteptat pe Arhimede a doua zi și l- am luat în primire
încă de la intrarea în școală. I- am cercetat îndeaproape ochii. Nu
călcase pe greblă. Am trecut la degete. Nu i se prinseseră în ușă.
Ceva se întâmplase, sau mai bine zis, nu se întâmplase. Aveam să
aflu peste timp că mama lui îi suporta toate hachițele, toate
neîmplinirile unui copil care era crescut în lipsa unui tată, în lipsa
unor lucruri, ca de exemplu un căluț de lemn când era mic, ceva
normal la vremea aceea. Dulciuri, doar dacă primea de la altci –
neva, în caz contrar, parizer, margarină, pâine neagră rotundă și
grea, nebunelele salciei din curtea școlii.
Știa prea bine că un 4 și un 5 erau deasupra a tot ce știa ea
despre aritmetică. În casa lor, cu totul altfel era comportamentul
ei față de cel manifestat artistic în societate. Suferea mult, repezită
fiind de cele mai multe ori de către jupânii cărora le călca rufele.
Era toată o grămadă de frustrări adunate în mănunchiuri de tăceri
înecate în neputința de a riposta. În fond, pentru cine muncea? Că
doar nu pentru traiul ei îmbelșugat cu de toate. Arhimede era un
suflet pentru care nu avea decât a lupta să- i fie pace până la bătrâ –
nețe. Orice vătămare a sentimentelor fiului ei era resimțită însutit
la aflarea vreunei vești de natură a doborî sufletește. Neîmplinirile,
culese zilnic de prin casele pe unde slujea, ieșeau din cotloanele
dosite de vremuri și răbufneau de nenumărate ori în preajma unor
tineri mai citiți decât ea. Arhimede era excepția de acasă.
L- am lăsat mofluz în poartă. Nici n- a putut intra pentru că
nu era tuns chilug. Profesorul de Socialism Științific (care chiar
așa se numea) era peltic. Nu înțelegeam nimic din vorbăria lui,
atât cea fonetică, cât și cea dinăuntru, din cuprins. Culmea era că
Arhimede înțelegea esența acestui marxism- tembelism: clasa
muncitoare înfrățită cu clasa țărănească ar fi trebuit să ia condu –
cerea și să se aștepte la bani puțini de la o clasă care avea câteva
cărți citite direct în rusește. Seșe mi- a spus- o cu năduf într- o zi:
– Măi Aline, iar n- ai învățat astăzi temeinic la Socialism.
Văz că ai note de 10 la Matematică, la Fizică, la Chimie, la
Română, la toate măi, cu excepția materiei mele. Tu ai mucegai
nobil franțuzesc în componență?
Profesorul Seșe, așa cum îl poreclisem noi, se punea
aleatoriu de- a curmezișul la poartă și controla băieții la chilugeală
și pe fete la panglică. Seșe avea puteri depline numai la poartă,
acolo îți lua certificatul de înmatriculare și „să vii cu tac- tu tuns!”.
În școală domnea altă lege. Profa de Istorie era directoarea școlii
și la câtă carte învățase ea în facultate nu reieșea de nicăieri că
socialismul ar fi fost îmbrățișat de Menumorut sau Burebista sau
Cuza. Era un război surd, pe sub apă, foarte puțin fățiș. Ca atare,
poruncile lui Seșe se opreau la granița străzii cu poarta. Odată
intrate, fetele își scoteau bentița de pe cap și deveneau iar fru –
moasele școlii, numai că noi băieții nu ne puteam crește, sau unii
îndesi, părul în câteva minute de la pătrunderea în școală. Pe
deasupra, ba chiar pe dedesubt, fetele mai puteau sufleca și fusta
în talie scurtând- o cât să ia Arhimede un 4 pentru neatenție. În
zilele lui bune venea cu câte un 6 pregătit de acasă cu toceală
serioasă.
Anita a venit la școală. Mi- a adus o nucă să o sparg eu
pentru că ea nu avea putere acasă. Din spate, se auzea corul
băieților care fluierau a înciudare. Anita avea ore după amiaza, așa
că nu era prea cunoscută printre ai mei colegi. Nu ne intersectam
la școală, iar cine o văzuse nu- i dăduse atenția ce- o merita în
uniforma bleumarin, șosete lungi, o bluză pepit și o panglică albă
de mătase artificială, sau cum spunea mama „produsă de viermi
făcuți la strung și pusă cap la cap de sudori fruntași în ramură”.
Cu totul altă făptură era în rochița de vară, cu fluturași și
tractorașe. Așa era diriguiala pentru țesăturile de atunci. Vrei
fluturași, iei și niște tractorașe pe fundal, vrei nu- mă- uita, iei și o
seceră cu snopi de grâu, vrei cireșe cu codiță, iei pe fundal și niște
ingineri agronomi cu pălărie de paie și mână întinsă arătând calea
spre progres.

CHIMIA CU TRAGERE DE INIMĂ

Și totuși, față de profesori eram înțelegător, respectuos, cu
multă luare aminte. Nu eram rebel, așa cum eram cu colegii atunci
când eram capul răutăților. Adică mereu. Îmi plăcea Chimia, nu
atât materia, cât profesoara. Odette era tânără, frumoasă, pistru –
iată doar pe obraji, finuță, feminină, genul acela de profesoară de
care cazi vrăjit ca blegul și nu anticipezi viitorul, doar prezentul
care te unduiește printre speranțe. Eram slăbiciunea ei pentru că
prezentam atât de multe valențe încât în Tabelul lui Mendeleev
nu- mi găsise corespondent anorganic.
Școala avea două laboratoare distincte: în dreapta cel de
Chimie și Fizică, iar în stânga cel de Biologie, Zoologie și Anato –
mie. În vitrinele dulapurilor erau eprubete, retorte, spirtiere,
substanțe în soluție sau prafuri multicolore, mojare, pistile,
baghete de sticlă. Cloratul de potasiu era sub cheie pentru că se
folosea abuziv în tendoanele pentru pocnitori. În vitrinele dula –
purilor pentru Fizică erau tot felul de bile de oțel, paratrăsnet în
miniatură, pendul, emisfere de Magdeburg la scara 1/2, pompă de
vid, niște cuie bătute pe jumătate într- un lănteț de lemn care
releva forța de frecare fără de care nimic n- ar sta locului. Nici eu…
„Mai concludent era dacă i le bătea lui Seșe în talpă” mi- am
spus plin de obidă pentru că tocmai ce îmi luase talonul de
înmatriculare și mă trimesese la frizer să mă fac chilug. Am sărit
ora de Chimie. Măcar o zi să mai fi trecut și să- mi crească păr de
trei zile până la următoarea oră de Chimie și să nu mă vadă Odette
desfigurat, depersonalizat, decupat din pozele cu răufăcători.
Laboratorul de Bio și Zoo deținea în vitrinele devenite neîn –
căpătoare, maldăre de ierburi uscate, insecte cu bold în spinare,
fluturi de zi, de noapte, de șifonier, de stomac, o broască într- un
borcan cu spirt, un greiere cu vioară și audiență la furnici. Le
spuneam fetelor că dacă sărută borcanul cu broscoiul, acesta se va
transforma în Făt Frumos și va sparge toate limitele și borcanul.
Oare la ce bun totuși, când mă aveau pe mine frumos ca broscoiul
cela din spirt?
Pentru Anatomie existau două mulaje demonstrative, de
sexe diferite: un mulaj și o mulajă. Erau secționate din creștet
până la linoleum în două părți perfect egale: ambele aveau o parte
cum ne știm noi, oamenii, și o parte cum ne știu ei, doctorii.
Stăteau de ani buni în laborator. Părul le crescuse doar pe emisfera
estică. În jumătatea decorticată se observau mușchii, organele
interne și o coastă lipsă la bărbat. Inimile erau puse separat pe un
raft de sticlă. Uimitor ce inimă mare și bună are bărbatul!
Profa de Anato ne- a pus o întrebare ciudată cum că oricine
poate arăta pe mulaj unde este sufletul omului va primi o jumătate
de punct în plus la teză. S- au îngrămădit care mai de care să arate
ori locul inimii, ori materia cenușie, ori alte organe folositoare
formelor de viață. Când s- au potolit toți, am luat bagheta didactică
și am îndreptat- o spre mulajă: „ea este sufletul lui și el este sufletul
ei”. Nimeni nu se aștepta la un răspuns a cărui evidență era atât
de la îndemână. S- a lăsat o tăcere de puteai să auzi târșitul boto –
șilor de pâslă al unei stafii prin podul comun al laboratoarelor. Am
fost citat în adunarea de detașament, dar nu pentru asta, ci pentru
că la teza de matematică am scris rezultatul problemei cu cerneală
roșie, am pus sugativa și apoi i- am întins- o lui Arhimede ca să- l
destup. Soluția fiind inversată pe necitibil, nu i- a folosit la nimic
lui Arhimede, în schimb, i- a folosit profei de Matematică să- mi
dea un 10 pentru problemă și- un 2 pentru comportament. Tata
n- a înțeles cum am adus un 6 (șase) acasă când soluția era cea
corectă, iar eu aveam o mutră de călugăr anglican care- și
murmură rugăciunea în tihnă.
De multe ori, Odette de Chimie făcea experiențe în labora –
tor, amesteca două sau mai multe substanțe într- un mojar cu pistil
și le adăuga într- o eprubetă în care era zeamă de varză roșie.
Zeama juca rolul de turnesol natural. În funcție de substanțele din
mojar, zeama se înroșea la acizi și se îngălbenea la baze. Gluma ei
favorită era: „Nu poți pune bază pe un bărbat. Doar acid…” Noi
fiind doar bărbați în devenire, încă nu eram afectați, dar ceea ce
ne aștepta în viață era o cascadă cu tumult de vorbe acoperite cu
ciuperci și alge aflate într- o simbioză zilnică. Numai eu eram acela
care aprindea lampa de spirt cu o cutie de chibrituri a labora –
torului. O păzeam ca pe propriul renume de incoruptibil și cinstit
cu cutiile. Cedam rareori, doar când îmi cerea Arhimede două bețe
ca să se ducă în spate, la grajd, și să fumeze mătase de porumb
roluită în hârtie de ziar. Se ascundea în spatele căruței care aducea
pâine pentru internatul școlii. Calul simțea mirosul, era neliniștit,
prevedea incendiul, întorcea din când în când capul, dar nu vedea
nimic din cauza ochelarilor. Ni se întâmplă și nouă, oamenilor, să
nu vedem greșelile greșiților noștri și atunci, ei profită de asta. Ne
părăsesc uneori când iubirea devine excesiv de puternică, sau pur
și simplu găsesc ceva aparent mai bun, dar care se fanează ca un
borcan de gem odată deschis.
Odette lua eprubeta cu un clește mare de lemn și o ținea
înclinată deasupra flăcării. Conductibilitatea termică a lemnului
era neglijabilă, ceea ce făcea ca Odette să nu se frigă la degetele
sale delicate, peste care, de la flacără, se iveau doi pistrui: unul pe
inelar și unul pe nasul degetului mare. Mi- era bine când Odette
nu se frigea. Dacă eprubeta începea să scoată niște aburi verzi, așa
cum citeam eu că emit marțienii când vin pe Pământ, Odette o
îndrepta înspre clasă și ne avertiza că dacă vreodată vom ajunge
profesori de Chimie, să nu ținem eprubeta decât înspre elevii
gură- cască. Știa foarte bine că acei aburi erau inofensivi, așa cum
și marțienii care ne vizitaseră până atunci emiteau vapori de
aceeași culoare și uite, suntem întregi la minte! Mă rog, unii dintre
confrați…
Căzusem elev de serviciu, ceea ce însemna să iau clopoțelul,
să dau înconjurul școlii ca un câine dezlegat și să- l agit pentru
recreație. Câți oi fi salvat de vreun 4 la Matematică n- am să știu
niciodată, dar știu că eu, de multe ori am fost salvat de clopoțel de
la un 8 la purtare tocmai când făceam ca broasca sub buldozer,
sau lansam vreun avion cu „te iubesc” oricărei făpturi dispusă a- mi
sluji de aeroport civil. În restul orelor, stăteam în cancelarie. În
ziua aceea citeam ceva despre lilieci, cum stau atârnați în peșteri,
întind aripile când li se face foame și- l stârnesc pe Dracula care
era plecat în căutarea unui grumaz plecat. Odette avea de corectat
tezele noastre. La Chimie, tezele se dădeau numai pe foi veline. Pe
mine chiar mă avantaja pentru că aveam noțiuni clare despre
orizontalitate și orientarea scrisului de la Miazănoapte la Miazăzi,
paralel cu solul pe care stăm noi toți. Câțiva – nu spun câți, da’
mulți – începeau textul de sus și coborau cu fiecare rând înspre
colțul de jos, încât le trebuiau câteva coli ca să poată scrie cele
două fraze învățate ca papagalul.
Odette prindea foile cu bolduri, pe elev, pe categorii de
note: „nimic, una- i una, alta- i alta, ceva- ceva, binișor, foarte bine
și, cu toată modestia, eu”. Lectura îmi era întreruptă din când în
când de câte un „ah” emis de glasul acela cristal feminin pe care îl
știm cu toții când suntem până peste cap de îndrăgostiți. Odette
se înțepa în boldurile care împărțeau amenințătoare aceeași cutie
cu suratele agrafe boante. M- am ridicat ușor, să nu o sperii, eu
încă sub imperiul fricii de lilieci atârnați, și am luat fără o vorbă
cutia cu intenția să separ grâul de neghină.
– Alin, nu este nevoie să desparți boldurile de agrafe. Mi- e
mai lesne să mă trezesc așa din reverie și să corectez tezele voastre.
Ţie nu- ți spun nota pentru că o știi.
Scrisesem două pagini despre clorura de natriu care ajun –
sese de poveste și despre dioxidul de carbon care avea să se adune
mult mai târziu deasupra Antarcticii, însă deocamdată, era
prezent doar în șprițul lui tataia.
Din bentițele albe ale fetelor se extrăgeau niște fire de
mătase artificială, subțiri și foarte ușoare. Numai muștele mai
mari puteau fi prinse și legate de unul din picioare (de obicei cel
stâng, pentru că altfel nu era drept) cu un asemenea fir lung cât o
bentiță. La capătul slobod am legat câteva bucățele de hârtie cât
unghia. Zborul era planat, la mică altitudine, iar hârtiuțele se
răsuceau agitat ca o coadă de zmeu prins de alizeu.
Singurul meu zmeu care n- a zburat niciodată a fost unul din
coală albastră de încotoșmănit caietele, întărit cu surcele de lemn
în cruce și lipite cu pap. Coada era din zdrențe de fețe de pernă
sfâșiate pe lung, între care, un ton sobru îl dădea un papion de- al
domnului avocat. Piesa de rezistență era o zbârnâitoare care vibra
la vânt și care a umplut de frică două turturele aflate în dragoste
pe viață. N- am să știu dacă fâlfâitul lor a sperietură sau o pală de
vânt adus de blestemul lor au săvârșit viața zmeului în sârmele de
telegraf, de altfel, pline de epave ale unor generații întregi de zmee
încă de pe când se inventase curentul alternativ.
Ori musca era ruptă de efort, ori terminase kerosenul, ori
se spărsese de râsul clasei. S- a oprit chiar pe catalogul deschis pe
catedră. Seșe vorbea de- ale lui și nu a observat musca care înainta
încet ca un salvamontist pe costișă. Coada încă îi atârna înafara
catedrei când a sunat de recreație. Seșe a închis catalogul strivind
destinul unei nefericite muște cu mii de ore de zbor la activ. Firul
atârna, iar Seșe preluase sarcina de a răsuci agitat coada de mini –
zmeu în chicotelile întregului colectiv, cu excepția comandantei
de detașament care ne pregătea sancțiuni în scris, pe linie de
pionier.
N- aș fi îndrăznit să execut o asemenea acțiune de largă
anvergură în ora de Chimie. Muștele nu suportă fumul verde.
Conform oficialilor somalezi, marțienii căutau noi minereuri pe
Saturn, iar eu eram topit până la 98% admirație pură de prestanța
și frumusețea emitentei.

MARONNE

Era sezonul de început al nucilor. Verzi, mustind a iod, încă
nu se dădeau căzute. Anita învăța la Română pe banca de sub nuc.
I- am spus de zeci de ori că nu este sănătoasă umbra acelor frunze
care interzic razelor de soare să se strecoare printre ele, chiar și
atunci când vântul le întoarce pe toate fețele. Brăduții nervurilor
erau parcă desenați de degetele delicate ale Anitei atunci când
repetă o lecție în gând și nu are a se stăpâni cu mâinile. Mii de
frunze aveau a se mândri cu brăduți, iar cele care nu aveau, erau
surghiunite spre vârf, unde nu le vizitau decât coțofenele.
Anita repeta în gând o strofă din „Împărat și Proletar”. O
mână desena prin aer sulițe de obidă ale cetei pribegite. Cealaltă
mână a părăsit pentru o clipă, creionul, foaia și brăduții. Mi- a
făcut semn, bătând ușor cu palma locul de lângă ea, pe bancă.
„Că vis al morții- eterne e viața lumii- ntregi” – a exclamat
plină de tristețea unei privighetori răgușite. O privire caldă, ca de
zefir adus la pachet din Tunisia, m- a învălătucit, eliberând din
strânsoarea anilor tot ce- i mai bun în mine.
O prăjină specială pentru nuci stătea sprijinită de o căpiță
țuguiată de iarbă cosită. Anita a luat- o cu grijă de capătul șmir –
gheluit de mine după ce, toamna trecută, o țapcă i- a intrat în deget
și a scâncit de alintătură două anotimpuri. A ochit două nuci
gemene aflate mai înspre poalele coroanei și le- a cântat: „Dă- te
jos din corcoduș, că iau pușca și te- mpușc”.
Aveam și eu nuc în grădină, ce căutam oare la Anita? Nuca
tânără, verde, este împielițată până a ajunge matură. Miezul alb
este acoperit cu o bluză subțire, galbenă, îmbietoare la înfățișare,
dar amară ca un pahar de chinină. În mâinile Anitei, pielița înde –
părtată cu o iscusință până la marginea răbdării de care numai
fetele au parte, arăta ca o rochiță cu pliuri alandala. Acel ultim,
fatidic episod, când se repede spre ieșire pentru că întârzie la
întâlnire și rochia este sfâșiată în clanța ușii.
Atât corvoada cât și desfrâul erau la parte: eu le dădeam jos
cu prăjina, le îndepărtam coaja verde cea iute la miros și le des –
părțeam la îmbinătură, în jumătăți de Magdeburg, cu briceagul.
Anita le traducea destoinic în mieji albi, dulci, cu dragoste de
perfecțiune. Aveam mâinile negre. Parcă verificasem într- un raid
intempestiv grozăviile iadului și încercasem vâscozitatea smoalei
și temperatura cazanului. Sarea de lămâie, la pliculețe, era soluția
pe jumătate salvatoare, restul celulelor cădeau pradă pietrei
ponce.
Am strâns cojile pe un ziar gălbejit de lumină. Poza lui
Hrușciov vorbind de la pupitru mă sfida ca și cum mă prinsese cu
fițuica în manșetă. I- am pus două emisfere de nucă pe ochi și
briceagul în mână. Arăta mai real.
Patlichi se gudura la picioarele noastre. Acum avea voie în
curte. Interdicția îi fusese ridicată după ce, în vară, se întovărășise
cu Maronne, pisica Anitei, și mâncaseră toate murele de la semi –
înălțime. Patlichi, pentru că avea altă talie și putere, i le scutura
cu lăbuța, iar Maronne bănuiesc că torcea de plăcere. Asta nu se
auzea pentru că eram în bucătăria Anitei, sprijiniți cu coatele pe
pervaz, ne uitam și torceam amândoi.
Abia ce intrasem în octombrie. Verdele frunzelor suferea de
daltonism. Apa la cișmea era mai rece acum și potolea setea de
cultură. Culturile erau deja recoltate, treierate și măcinate. Făina
era cea nouă și pâinea mirosea a mai proaspăt.
Am luat- o de mână pe Anita și ne- am îndreptat spre coada
la pâine. Anita desenase o scenă închipuită din „Împărat și
Proletar”. În prim plan era un muncitor cu pumnii strânși, privirea
înciudată și o cămașă suflecată care lăsa să i se perceapă mușchii
ca la mulajul nostru din laborator. În spatele lui, o ceată pribegită,
răzvrătită etern și cu mâinile pe sus, agita lozinci proletare. Una
sărea foarte clar în evidență: „Vrem Pâine”.
– De ce „pâine” și nu „pîine”? – am întrebat- o.
– Pentru că, pe la 1870, se scria cu „î” din „i” nu din „a” –
îmi zise Anita.
Iată cum acum suntem iar pe la 1870 și nu atât în privința
ortografiei, cât mai ales a cetei pribegite care așteaptă mereu ceva
de la stat.
Tudor era de planton la coadă. Când a văzut că soră- sa a
venit să- l schimbe, dus a fost la pescuit. Ne- am așezat cuminți,
încolonați, la o coadă de Godzilla. Pâinea venea adusă cu căruța,
într- o cușcă cu balamale construită din cornier și tablă găurită
aleatoriu cu preduceaua, ca să nu transpire. Capacul era alcătuit
din mai multe segmente care se dădeau peste cap, împărțite
pentru mai multe centre de pâine din oraș. Anita, pentru orice
eventualitate, stătea la coadă, iar eu eram după colț, cu urechile
pâlnie ca să aud când vine zdrăngănind, căruța.
Am apărut odată cu căruțașul și m- am așezat lângă seg –
mentul nostru, al doilea din circuitul său dinspre brutărie către
cozile orașului. Pâinea intermediară, mare cât două franzele de
azi, era prima care se vindea. Nu știam că există și pâine albă. Tata
mi- a povestit că a văzut o singură dată o cucoană care căra două
pâini albe într- o sacoșă de ață împletită în ochiuri mari de ar fi
putut pătrunde chiar și o vrabie printre dânsele. Pâinea neagră,
mare, bombată, fierbinte, era separată de cea intermediară
printr- o scândură transversală, cu muchia de sus la fel de tocită
precum treptele de granit ale oricărui Tribunal, teșite de triste
târșâituri de bocanci ale osândiților autohtoni.
M- am așezat lipit de segmentul doi. Chiar l- am încurcat pe
căruțaș stându- i în cale, pentru că nu avea loc de mine ca să ia
carnetul cu notele de intrare- recepție:
– Dă- te flăcău la o parte, că nu s- or terminat zilele dară!.
A început descărcatul. Căruțașul stătea în genunchi pe ca –
pră și- mi dădea mie pâinile fierbinți, lipite între ele cu dede subtul
îngemănat în două câte două. Pe el nu- l frigeau. Le împrăștiam
iute mai departe, din mână în mână, un pic aruncân du- le ca pe
balonul oval. Neîndemânatecii mai rostogoleau câte o pâine care
era oprită cu piciorul de către coadă din mișcarea sa de rotație
săltăreață pe pietrele de granit fasonat ale trotuarului.
În pauza dintre schimbarea culorii pâinii de la intermediară
la neagră, am ridicat ostentativ mâinile către coadă și am spus
semeț:
– Mâinile sunt negre de la nucile verzi pe care m- a pus
mama să le curăț.
Minciunica era menită să atragă compătimirea cum că
muncesc și acasă și la coadă la pâine, să alung teama că aș fi luat
trenul de la Copșa Mică încoace, dar și să pescuiască complimen –
tele Godzillei. O bătrânică, deja înspre babă, și- a dus mâna la
nodul broboadei și a spus, ca pentru sine, ceva despre Ucigă- l
Toaca.
N- a avut efect pentru că după ce s- a terminat de descărcat,
urmare serviciului depus, am fost primul care a cumpărat pâine
atât pentru noi, cât și pentru familia Anitei. Intermediară sută la
sută.
Cred că bătrânica n- a mai apucat pâinea de coș zilnic. Era
prea la periferia cozii. Așa- i când îl invoci. Vine, își vâră coada și
pleacă rânjind.

Leave a Reply

CommentLuv badge

top
%d bloggers like this: