search
top


Can Atilla “Mara Despina”

De ceva puțin peste 2000 de ani, a apărut o nouă modă în Turcia: ca femeia să se urce să danseze pe masă, iar cu tocurile, pe sentimente. Un pahar-două de vin rubiniu iscă un soi de combustie internă care trebuie stinsă. Și nu cu apă…
Ea este longilină, cu o siluetă desenată de Carolina Hererra, provocare și grație osmană, glezna transparent-albastră, încurajată de cadânele seraiului din tine.
El este cu dantură, frumos și barbă de 4 zile pe muche. Un bărbat, cu cât este mai frumos, cu atât suntem mai măgari. Aparent, eu nu sunt așa de mare, chiar mă disting prin modestie și inatracție, fiind denominat constant la starea de rățoi ciufulit din orice dragoste. Am fost și cintezoi de ceva ori.
Nu trebuie să te lași pradă primei priviri. Cade greu la CV, la Excell-ul pe care-l pregătești după ce se încheie abacul anilor de gâță. Ea l-a așteptat însetată, descheiată la împotriviri, până în clipa când, printre copaci, el s-a dat cu lumina și a apărut când nu mai era nimic de făcut decât cedarea. Acesta este sindromul, numit în literatura de specialitate, “Căprioara”, cel care o transformă în pradă și apoi în nevastă.
Luminișul este defrișat și totul în jur devine poiată.
Clipul are cumințenia vieții pe Pământ, ritmul obsedant al atâtor generații care au iubit.
Iartă-mă mamă, când sunt netot!

Leave a Reply

CommentLuv badge

top
%d bloggers like this: