Dec 10, 2018
Frank Duval-Touch My Soul
Clipul este țesut pe scene duioase din filmul “Pretty Woman”. Pentru Richard Gere sunt atâtea suspine pe mapamond încât 51% din populație respiră ca la primele ore de diving. Uită inhalarea și, pe cale de consecință, exhalarea.
Noi cei 49% nu i-am atribui aceeași admirație Juliei Roberts. Are gura disproporționată, un picuț mai mare decât talia, păr foarte mult care le chinuie pe coafeze și fruntea prea înaltă ce trebuie eliberată pentru a-i putea cartografia harta continentelor la scara 1:1000. Le-ar putea dansa în Lacul Lebedelor pe toate cele patru care exersează pas de trois. Cu atâta grație, ar umple scena.
Are momente de dulceață și tocmai aceste momente l-au convins pe Richard s-o lase în magazin ca să răsfoiască prin teancurile de rochii și pălării. Acordul lui este cu titlu onorific, tot decizia ei este precumpănitoare. Formal, deși el se uită uneori cu ochii divorțați la niște modele ediția anul celălalt, în cele din urmă, în parc, se trezește cu ea ieșind din magazin tocmai cu pălăria strâmbată deja din nas la probă. De ce oare ne dăm noi cu părerea, niște neavizați cu gusturi de broscoi care pupați, devin măgari de multe ori? De ce magazinele nu construiesc ca anexe de deservire, niște săli de așteptare pentru bărbați adormiți după 40, dar și cu încărcătoare USB pentru telefoanele celor sub 40? Canapele cu veioză și un ceai la discreție. Nu cerem exagerat, nu cerem Luna de pe cer, pentru că deja le-am dat-o lor. Să nu vă închipuiți că la buticurile cu îmbrăcăminte pentru copii este altfel. Tatăl este luat și țintuit pe canapea, ține hamurile zvârlugilor care și-au făcut plinul acasă și au mult lucru mecanic de consumat și măsurat. Toleranță 1%. Ei nu au păreri de etalat. Încă se complac să îmbrace orice le cumpără mama, cu o pojghiță subțire de personalitate din partea fetițelor, care, de cum au sărit din landou, vor “aia, nu aia! Eu, oricum, dacă aș avea fetiță/e, aș învăța să împletesc codițe multe, dese ca lianele de Amazon și prinse cu agrafe ca să stea liniștite, precum celulele nervoase când iubim. O cană cu lapte, o clătituță și hai la grădiniță să le demonstrăm că știm tabla înmulțirii fără cifre și cum să, deocamdată, răsfirăm băiețeii care ne cer prietenia.
Comportamental, Julia, este o zeiță. Dibuieşte atât de destoinică orice gest care se instalează în sufletul bărbatului inocent: în acest film, Richard. Mare minune dacă cumva cei câţiva neuroni răzvrătiți din cumințenia tipic masculină, nu l-au îmboldit să poposească lângă ea și în pauzele dintre filmări. “O gogoașă, domnișoară?” Cert este obositoare, pentru că noianul de excentricități voioase sau romantice trebuie ordonat acasă, pe pernă, când mintea te duce ca apa prin fantele barajului, spre locuri presupus noi, pe care poate le-ai mai întâlnit și ți-ai dori să le retrăiești.
Frank Duval atinge sufletul, nu-i așa?
Câmpul meu, legile mele, se traduc acum, după mulți ani, în stalactite adunate din calcitul nopților de suferință precum și al zilelor de ambuteiaj de clipe fericite. Tuturor ni se conturează astfel existența, dar rolul hotărâtor îl are platoșa mai mult sau mai puțin permisivă. Nu știu să fi făcut o pasiune din a-mi rândui neplăcutele, anestezia dezamăgirilor sau a virgulelor despărțitoare. Cuibăresc în lavița de zestre a amintirilor împlinite și încerc să le continui închipuirea celor lucruri care, ce s-ar fi întâmplat dacă…
Asta fac azi. Eu, de unde să-mi iau energia?
