Oct 30, 2019
Telefonul butonat
Sâmbătă, 12 oct. 2019, a intrat în vigoare o adăugire la noul Cod Rutier. Pe lângă automobiliștii pe care-i vezi depășindu-te cu telefonul la ureche, nu au voie să vorbească în mers, nici bicicliștii, trotinetiștii, skateboardiștii și toate specimenele acestei familii.
Nu avem multe piste special destinate, care să muște din carosabil( doar 3 Km), așa că trebuie să avem atenția sporită pe lângă bordura acestuia. Șoferii te claxonează, pietonii te drăcuie. Legea este neclară pentru că nu specifică dacă bicicliștii care circulă pe rarele piste marcate pe trotuar, sunt amendați sau nu pentru butonare în timpul programului.
Pentru început, am văzut câțiva bicicliști care au fost opriți de poliție și avertizați că nici pe trotuar nu au voie să butoneze telefonul, pentru că pietonii sunt cu capul. Când bugetul țării o va cere, craterele deficitare în mixtură asfaltică, vor fi ajutate să fie cârpite și cu astfel de mixturi și amenzi la rece.
Totuși, legiuitorul s-a gândit la bicicliștii preocupați de butoane, să-i facă atenți la gropițe, dar și la pietonii care butoanează la rândul lor tot pe traseele marcate, sau la mamele care le trag bebelușilor fesele (n-am găsit alt plural) peste urechi, tot pe rarele noastre piste. Aaa, am văzut și îndrăgostiți care se sărută tot între dungile paralele, lumea fiind a lor, nicidecum a bicicliștilor. Încă un “aaa!”, pentru boschetari și cei mangă, care găsesc un sprijin neașteptat în a se stabiliza între liniile paralele trasate de Administrația Domeniilor Statului, sau cine naiba le desenează. De fapt, nu le desenează, ci sunt niște benzi de cauciuc lipite cu pap pe asfalt, care se desprind la prima ploaie și se adună în panglici de beteală pietonală de care să se împiedice micii zvăpăiați scăpați din mâna tatălui. Devin apoi oblojiți acasă de mame, din cauza unor cu tați neatenți și neînstare de ceva pe lumea asta.
Întâlnesc zilnic un biciclist care întotdeauna vine din sens invers, indiferent de oră. Ne salutăm ridicând casca până la pământ. Ieri era senin. Mohorât afară, iar el radia. Îmi spune:
– Știi că am făcut până acum 10.000 Km fără reparații?
– Și fără duș, zic eu.
– De unde știi?
– Mă iau după simțurile vizual și olfactiv. Celorlalte le restricționez accesul. Sfatul meu este să-ți iei o motoretă.
A lăsat în urma lui o perdea de fum colorat în culoarea sudoripar deschis.
N-am mai văzut ca odinioară, biciclete de femei fără cadru și elegante ambele, cu o plasă multicoloră pe roata din spate pentru a împiedica accesul între spițe a rochiei mulate pe talie. O femeie inventivă de vreo 19 ani, chiar 30 după unii, avea un tiv la partea de jos a rochiei prin care era petrecut un elastic ce venea strâns cu fundiță. Ca la pantalonul de pijama, dar jos, nu la talie. Nici vântul, nici Pământul, nici spițele nu interveneau. Nostalgia mă încearcă imaginativ la plasa multicoloră de odinioară care era în culori asortate rochiei. Spițele sufereau, dar vântul și Pământul se jucau melodios cu poalele rochiilor, îmbătați de puiul de vânt care traversa strada cu mine de mână. Multe au fost situațiile când eram găsit de folos după ce alergam pălăriuțele sărite de pe fix și aduse înapoi contra unui zâmbet. De atunci am început să regret telefonul mobil care nu se inventase încă. Zâmbetul m-ar fi ținut o zi, hai două, dar numărul meu de telefon s-ar fi încrustat în memoria ei până s-ar fi epuizat toți Ghz. Să fim înțeleși! Nu alergam după ea, ci după pălărioara care-i stătea atât de bine.
