Dec 26, 2019
Un fragment
Descoperea din loc în loc frânturi de scrisori, recipise, tichete de parcare bifate cu roșu, semn că nu le plătise. Aștepta notificarea de început de an, cea care le aduna pe toate într-o sumă de datornic la stat, de om necalificabil la un credit. Se cuvenea o dereticare în sertarele cu acte. Nu erau decât două, dar viața le burdușește deocamdată în hârtii, până să ai un hard extern purtat cu tine chiar și la ieșirea de pe acest tărâm. Sertarul cu chitanțe și adeverințe care-și pierd din fosta valabilitate anul următor și sertarul cu cheiță și ciucur roșu, singurul dotat cu pașaport, actele casei, extrase de cont, certificate de naștere și de divorț, o scrisoare de dragoste.
Veioza cu bec galben, de pe birou, răspândea o lumină, cum altfel decât galbenă, care se strecura printre acte ca o nevăstuică printre e-mailurile soțului.
Am găsit chitanța emisă de recepția cabanei anul trecut. Am fost împreună cu Ana-Maria. Nu mai existau locuri în cabană, doar de parcare, afară pe platou. Eram îngrozită de perspectiva înnoptării pe scaunele mașinii, mai ales că ușile erau blocate de zăpada care se culcase mai devreme până la parbriz. Am rămas în holul recepției uitându-ne la televizor și la căldura din calorifere. Alin aștepta schimbarea gărzii. Mai devreme ne întâmpinase o baboletă pe fața căreia se citea de la intrare că nu mai are camere, c-o uitătură ce te introducea în sperieți și-ți venea să pornești printre crevase, noaptea, pe lună cu țurțuri.
Pe la ora când limbile ceasului se suprapuneau la 24:00, apare o tânără recepționeră fresh, ignorând vremea de afară cu o fustiță ce ai fi luat-o de la second cu 2 lei, cu tot cu umeraș. Bărbații însurați se dau în vânt după “second”, mai ales după 10 ani de statut marital.
Baboleta s-a dus la culcare aruncând spre noi o privire de șopârlă rea. Tânăra, care venise la schimb, s-a uitat la noi de parcă ne-ar mânca de dragi. Pe Alin ca fel principal, pe mine ca murătură. I-am descris situația disperată a unor călători în noapte, în plină zăpadă troienită, care sunt nevoiți spre cale-ntoarsă. L-am adus și pe Alin la tratative. Acest om are un mod de a reproșa și mai apoi convinge, că burgundi este cum spune el, chit că-i verde prăzuliu.
Fustița a găsit o soluție. Bănuiam eu că aducerea lui Alin este de bun augur. Așa am simțit și eu mai anțărț, când laptele și mierea se beiau la comun, când covrigii se vălătuceau nestingheriți indiferent de rasa cozii, când purecii se potcoveau cu 99 de ocale de oțel și nițel aluminiu ca să poată țopăi. Ni s-a golit depozitul de schiuri al cabanei și am fost dotați pe loc cu o spirtieră, un pat de campanie dublă și unul restrâns pentru AM. Am adormit ca două buturugi, bocancii ni se loveau, în foiala nopții, cu poc. AM cu laptopul și căștile nu ne-a deranjat.
Ne-am trezit dimineață drept o pereche de schiuri uitate pe pârtie. Un român și două suedeze eliberaseră o cameră. Alin se uita cu jind la român. Am ocupat-o ca la Posada. Ne-am împărțit locurile în pat, iar pentru AM am cerut un pat de copil suplimentar. Ne-am culcat imediat pentru a savura plăcerea adormirii normale. Am ieșit la masă, la două-trei coborâri cu schiurile, apoi a venit cina și ne-a întrebat dacă dorim ceva. Am dorit, am intrat în cameră, puțin TV și somn. AM a stat până târziu cu laptopul și căștile. Dimineață ne-am trezit mai devreme. Ne îndestulase somnul. Ne-am spălat în liniște să n-o trezim pe AM și am plecat la micul dejun. La întoarcere am luat un fresh de portocale și un croissant. AM se trezise și ne aștepta. Mi-a spus:
– Mami, aseară m-am spălat pe dinți cum m-ați învățat. Când am luat pasta din pahar, s-a agățat și o periuță de dinți care a căzut în vasul de toaletă. Am clătit-o, dar nu știu dacă au căzut toți microbii. Să nu-i spui tatii, te rog!
– Ce culoare?
– Roz. Tati are periuță roz, nu-i așa?
Eu sunt cea care nu am fost de acord să-și cumpere tot roz. Și-a luat verde, de gura mea…
După mai bine de un an, îmi persistă un gust de Domestos. Nu pot evada din matricea “tot eu sunt de vină!”
Va urma
