search
top


Frunze, dar nu capitala kyrkyză.

Zile în urmă – nu știu să număr pân’ într-acolo, constituite în ani – am început să culeg frunze obișnuite. Prima regulă este să urmăresc vremea probabilă, să nu fie vânt, pentru că acesta le frunzărește și mi le smulge din grămăjoara, din calea spre tomberon. Când toate sunt aliniate: tomberonul, peria lată, peria îngustă, fărașul, vântul potolit, entuziasmul, începe vântul. Este păcat după atâta pregătire să te lași păgubaș, așa că împlu fărașul cu frunze și le protejez cu mătura capac să nu evadeze spre zări streine Cercel. Tomberonul dă să se umple și e musai să-i pun capacul ca să nu fie dezgolit în intervalele de alimentare. Rămân nucile încă în coajă neagră, despre care nu pun mâna. Coaja neagră și umedă, mănușile latex albe, repulsia ca la broaștele pe care le disecam la orele de laborator, până când a venit profesorica de zoologicuța care îmi era foarte miloasă și dădea slobod la ele. Aceste nuci care se supun legilor imuabile ale gravitației, rămân pe caldarâm și este complet intuitiv că le joc la golf cu mătura și făreașul. Mă bucur reciproc, cu nucile și mine, că ne băgăm în seamă în această activitate de seamă. Cu cât este mai bătrân nucul, cu atât are mai lătărețe frunzele, mai bogate în iod și pețiolul mai lung. Din cauza acestuia din urmă, nu pot folosi aspiratorul de frunze pentru că se blochează la intrare ca un câine care dă să iasă printre zăbrelele gardului cu un băț în gură.
Trec acum din postura de Tiger Woods cu nuci și făraș, la aleea din fața casei. Colecția mea de frunze cu pețiol exagerat rămâne în urmă și inițiez un nou tomberon. Sunt frunze feuilles normalis, care țopăie libertine din orice recipient, atât cu vânt fățarnic cât și dosnic.
Ele își dau adunarea lângă bordura stângă sau dreaptă. Ca partidele. Cele de centru sunt puține și se grupează după cum bate vântul, după cum li se promite un loc mai eligibil. Le adun cu prioritate pe cele de stânga, impulsive, gălăgioase, vituperatoare.
Din Regie mi se strigă că au mai rămas frunze în urma mea. Trebuie să fac o pauză de publicitate și să prezint două cauze majore:
a) copacii procedează ca un copil care după ce ai cules toate piesele de lego, vine în urma ta cu o nouă încărcătură abia depusă la cutie. Am învățat că jucăriile trebuie culese după ce adoarme cel/cea mic/mică. La fel și copacii, trebuie lăsați până ce s-au scuturat, sau ideal, până la primăvară.
b) roua de dimineață le îmbibă (moisturorizează, dacă nu se înțelege) și rămân aciuate pe caldarâm până apare soarele și le usucă, sau se desprind analogic cu degetele.
Văd trecători surprinși, întrebându-se în barbă de ce frunzele de dreapta încă domină. Pentru cel din stradă sunt frunze de dreapta. Pentru mine, cel din curte, sunt de stânga. Câte unii chiar mă întreabă live când mă prind pe interval . Constat că emisiunea mea este interactivă și procedez ca la Antena 3: le tai microfonul și îi las pe mâna Oanei Zamfir care-i questionează pe ce s-au prăfuit împrumuturile țării.
Comenduirea mă îndrumă spre farmacia din piață ca să cumpăr aspirină. Ce mă intrigă la pandalia asta mondială este că nu poate intra decât o persoană. Restul stă afară pe orice vreme. Când, după 45 minute de așteptare, poți intra, ți se dă o mască din oficiu care costă cât cele 10 uitate acasă.
– Aș dori o cutie de aspirine.
– De care? Pentru febră sau pentru murături?
– Pentru murături.
– Nu avem.
– Pentru febră, atunci.
– Nu avem.
Ca în filmele cu Dem Rădulescu. Stau 45 minute la coadă și plec mofluz. Data viitoare am să vin cu o murătură și intru în față.
La plecare, am cumpărat un săpun cu decoct de urzici. Acasă am constatat că mai avea țepi activi. O să încerc să fac gargară. Conține și dezinfectant și spumă. Hai și-n piață!

La mine în Băneasa este o piață deschisă, ca în multe colțuri din București, pe care au acoperit-o anul trecut cu o prelată. Atât vântul cât și frigul se fugăresc printre tarabele de ciment construite înainte vreme.
Ceilalți precupeți sunt tot țărani, dar mai ajunși, care vând în piețele închise. Mulți îi căinează că au fost scoși pe trotuar și amenajați în niște incinte de polipropilenă cu trei laturi. Ce-i abominabil în asta? Țăranii care vând de ani de zile în piețe deschise total, nu sunt tot oameni? De ce această măsură stârnește atâta panică când, Doamne ajută, este temporară și toți cei care și-au câștigat locul înăuntru pot reveni cândva la normal? Unii sunt îmbufnați pe mall-uri că vând vechiturile lor vestice, iar marfa producătorilor români se strică în galantare. Da, așa este! Nu vedeți cum se împuținează elvețienii, olandezii, francezii, belgienii și toți vesticii care-și consumă vechiturile lor pe care și le schimbă între ei? Mor pe capete…

În mall-uri sunt aparate de termodetecție, eventual se poate limita numărul de cumpărători cu schimbul, distanța socială este oarecum respectată. Nu ca în piețele închise în care se poate intra și cu febră, în care, distanțarea socială se transformă în socializare: ” unde ați găsit ardei capia? Câtu-i kila?”
În piața mea cea deschisă nu a murit nimeni de frig. Doar un amârât care culegea nuci tinere și le spărgea cu briceagul. Avea mâinile verzi-maro-vineții. Cumpăram în iulie de la el și hrăneam o veveriță care zburda prin nucul meu, nutrind speranța că le va găsi gata curățate și puse în tăviță suspendată cu o ceșcuță de miere alături și apă de pivniță. S-a rupt creanga cu el. Cu amărâtul, dar în iulie nu era frig.

Acuze ilogice, doar de dragul de a critica, în loc să fim uniți în cuget la aste vremuri de răstriște. Fiecare țară pe glob face ceva după care ne luăm, sau nu, și noi. Orice am face, nimeni nu-i mulțumit decât dacă opoziția ar interzice covidenia pentru patria noastră. 19, ca să fiu mai exact. Reconfortant, nu?
M-am luat la început cu frunze cu tot și am ajuns la nervurile lor. Voi?

Leave a Reply

CommentLuv badge
top
%d bloggers like this: