Oct 15, 2023
Tovărășelule,
Vremile celea de pehlivan abia aburcat la vârsta când aveam dispensă să-mi iau singur o bere, acele vremi când nu eram temător că vine mâine și se scad, ele, zilele, în adunarea lor de vrei-nu-vrei ce s-au convocat pe șoptite în sala de festivități și duse au fost devenind proprietatea altor neinițiați ai vieții. Multeori, ca musafir, eram servit de-o soacră visătoare miere, cu o carafă de apă vie și o dulceață de 18 ani. Începea o plasă a se țese metodic, dar pe măsura timpului, helas!, ochiurile se făceau îndeajuns de large și scăpam din strânsură spre alte ființe tot mai mobilate cerebral. Să zicem de teapa unui Einstein în miniatură.
Vedeam numai roz pe unde călcam. Nimic nu se schimba, iar Pi avea aceeași valoare oricât ar fi fost cercul de rotund. Ziua se îngâna cu noaptea și se tachinau reciproc care este mai lungă, sau care este un sfetnic mai bun. Aveam timp să le las în plata Lui, dar trebuia să și învăț ceva, să nu intru în succesiunea anotimpurilor când aștepți concediul ca deșertul ploaia. Profesorii erau răi tare și parcă știau că azi noapte am fost la discotecă. Astăzi îi văd minunați, ca un dar ceresc lăsat pe perna unor gânduri obosite de zbănțuială și perdeaua trasă.
Vinerea nu posteam pentru că aveam sădită convingerea că încă sunt în creștere și în plin process de exersare a experiențelor care nu se mai termină. De altfel, cum nici azi…
Uite, ieri a fost vineri și am citit o carte despre dovlecei și porumb fiert. Mi-am adus aminte cum mama îmi spunea “Dovlecel”. Prima presupunere a fost că începusem să iau proporții, ceea ce m-a motivat să alerg pe străzile cu sens unic din jurul casei. Presupunerea a fost falsă pentru că niciodată până la împlinirea vârstei de 40 de ani, o mama nu-ți va atrage atenția că ești gras. Pentru ele, colăceii sunt sănătate venită de sus, sunt o răsplată a muncii lor de a te crește. Apoi încep tachinările, dar dispar ca zahărul în ceai pentru că nu mai are putere să te dojenească pentru noile găuri de la curea.
Despre porumbul cu pănuși, mi s-a întipărit în minte o scenă nedemnă. Eram pe o șosea care mărginea un teren extravilan. Nu eram cu vaca la păscut, eram doar un orășean care venise la o bătrânică, oarecum rudă de departe, ce avea nevoie de ajutor social. De când mă știu am fost sociabil și n-am vrut să sar nici de această dată peste prilej. Mă îndreptam spre bojdeuca ei însoțit de un asistent din partea Primăriei. Pe cealaltă parte a șoselei era un teren plin de porumb copt. De soare. A oprit un șofer periclitând bunul mers pe axa lui de mers cu lumini pe avarie. A coborât în lan cu o sacoșă. Biodegradabili și plasticul și el. Neras, cu ochi hulpavi de porumbel care n-a mai văzut păpușoi de când orășenii mei îi hrănesc cu miez de pâine, covrigi scăpați de copii, merdenele, gogoși de politician, în funcție de specificul atelierului de dospit cu patiseri thailandezi. Eu n-am îndrăznit decât în gând, pe când asistentul Primăriei i-a spus-o pe șleau, în mod global, ca unei gloabe care a scăpat la lucernă:
– Măi tovărășelule, ( pentru el nu se săvârșiseră cei 50 de ani de doctrină comunistă) cum îți permiți mata să intri pe cele două prăjini ale lui Nea Țurloi pe care abia le-a primit recent și le muncește cu sârg? Le ară, le sădește cu păpușoi, le plivește, le udă dintr-un puț săpat de dânsul și toate astea cu un singur picior care i-a mai rămas după accidentul de acu’ 5 ani când, un orășan zevzec ca mata a intrat în căruța lui și i-a pus jos. Și pe el și pe cal.
Asistentul, îl văd că duce mâna la gură ca să-și acopere lucrarea dentară abia în lucru:
– Vă rog să mă scuzați pentru gafa de a aminti de orășanul zevzec fără să-mi dau seama că și dv. sunteți zevzec venit la noi cu trebi sociale.
Tovărășelul, ca și cum nu era vorba despre el în propoziție, își vedea de treaba lui cu adunatul știuleților. Sacoșa era plină, iar un știulete, așezat nefiresc de paralel cu solul, practicase o gaură în sacoșă cât să iasă din incintă. A reușit să iasă în viață. L-am auzit bombănind “hai înapoi în pungă, că și tu îmi ești de folos pentru păsărelele mele!”
L-am întovărășit la mașină. Portbagajul era mai plin ca oricând cu varză, tomate, cimbru uscat, pătrunjel, cartofi, morcovi, ardei gras și ce mă mai roagă tovarășa mea de viață să iau din piață, nu din prăjinile sătenilor megieși. Gândesc că avea o păsărea foarte gospodină.
Cum ar putea să nu-mi placă o storioară care este menită să ne încânte cu ingeniozitatea de care dai dovadă, cu măiestria scrisului, cu umorul cu stropi de sarcasm, sau cel cu subînțelesuri, ce pune mintea cititorului la încercare? Așa este! Unii dintre noi, care au dat în cursul vieții ceva atenție educației, mai ales in anii primăvăratici, în pofida unor imbolduri cu năbădăi, au evoluat. Au descoperit “Einstein-ul în miniatură”. Alții au rămas înfipți în vremurile trecute, cu obiceiuri vrednice de dispreț, mai incorigibili decât acel știulete, care atunci când a fost constrâns, și-a regăsit locul cumințit înapoi în pungă. Există totuși speranță, nu-i așa?
Sper să continui a ne delecta.