Starea Popândău

La mine te uitai?

Mergi cu autobuzul până la Voiniceşti, la bunica. ” După ce cobori la capăt, mai sunt două stăţii maică şi o iei pe jos, două sate adicătelea”. Te culci pe-o ureche şi-ţi şopteşti în ea că eşti pe drumul cel bun şi că nimic n-are a se întâmpla din nu ştiu ce pricini sau vini. Deodată şoferul, cel care-ţi mână destinele temporar, atunci, pe un drum fără zloată, asfaltat, dar cu dâmburi româneşti, pune o frână de s-ar burzului şi unul ca mine care-s indulgent cu frânele, numa’ că, asta-i condiţia, s-o pun eu, pentru că ştiu a mă încorda cu o mână pe volan şi cu o mână pe pasagerul din dreapta (în cazul meu, Ilinca).

“Este un popândău în mijlocul şoselii” ne-a adus la cunoştinţă şoferul autobuzului, tocmai pentru a-şi motiva gestul.  Uite aşa, din clarul de lună, din limpedele unei concluzii logice, din străveziul pielii unei fecioare diafane, se iscă o întoarcere cum n-ai bănui că soarta ţi-o aşterne pe masă ca un tişlaifăr cu dantela atârnând şi vai, stârnind râsul trecătorilor care te-au prins cu perdeaua trasă. Limonada ţi-e întreagă, paiul scufundat întrânsa, nu ştii cum să mai profiţi de preabinele adunat bob cu bob şi deodată apare Starea Popândău. Aveai luciu pe masă de la atâta îndepărtat cu dosul palmei praful închipuit şi taman atunci verşi paharul şi amarul. Pe covor, peste gândurile fluidizate în mersul lor firesc, nefiresc în cele din urmă, spre un viitor cu creion în păr.

Este Starea Popândău. Eşti şoferul care n-a vrut să lovească o creatură, cel care a coborât din autobuz şi cu palmele deschise a mângâiere a aerului din jur- aşa cum făcea bunica când închidea păsăretul- îi arăta bietului că nu-i bine să stea în cale, că să se lase dus spre cei ai lui, că nimeni nu-l enervează mai drăgăstos decât apropiaţii ce-l socot al lor, cu toate metehnele şi hachiţele, că doar ăsta-i şarmul lui, domnilor.

Azi veneam de la o farmacie naturistă. I-am cerut farmacistei diriginte un ceai, ceva de stare bună. S-a uitat absentă la mine şi din automatism mi-a cerut reţeta, în timp ce tasta numele poţiunii pe un PC care sunt convins că până mai ieri, avusese vâsle şi manivelă. Abia când am dat din umeri şi mi-a citit Starea Popândău, negreşit generatoare a unor globuri oculare puţin încreţite şi beteală din tăiţei de casă în jurul nasului, s-a îndreptat spre un dulăpior cu un şarpe încolăcit în jurul unui pahar de şampanie. “Ura, mi-am zis, îmi dă venin pentru că pe al meu l-am terminat, l-am epuizat în epistole searbede, terminale, de popă caterisit pentru încălcarea vădită a sfintei taine a iubirii!”.  Era o cutie cu câteva pliculeţe şi bifată cu pixul, aşa cum fac farmacistele ca să ştie că au mai luat din ea. Bifatul ăsta mi-a servit de lecţie încă de pe vremea tinereţii, când luam vitamina C ca să am succes în dragoste. Abia acum m-am dumirit că numai vitamina D era leacul potrivit. Ai, ai, ce rău îmi pare! Măcar mă auto-compătimesc că am bifat şi cu vitamina C, de câteva ori fiind plită înroşită, magmă fluidă prin auricule. Mai umblase cineva în cutie deci, mai luase pliculeţe de ceai, dar nu luase prospectul, semn că le ştia efectul, că trecuseră pe acolo şi el/ea/ei/ele şi acum erau pe cuptior, senini, în echilibristica firavă a stării de bine sperând că Starea Popândău, precumpănitoare şi cu ghete cu cuie ca să te încaiere mai vârtos, este departe, la Pomârla, într-un balon cu heliu. Hai că minţi să spui că n-ai trecut prin Starea Popândău!

Venea din faţă, deci să nu-mi spuneţi că o urmăream. Eram preocupat şi cu ochii în prospect. În loc de stare bună îmi dăduse ceai de bunăstare şi, la pipăit, în pliculeţe nu se aflau nici pepite nici cocoşei. Trotuarul, în buna tradiţie românească, când este IMPETUOS necesar a fi curăţat de neige, avea o cărare bătătorită pe mijloc de lăţimea unei file A4. În picioare. N-am văzut-o în întregime, dar am simţit-o cum dispare din câmpul vizual. A căzut la picioarele mele, nu c-aş fi fost eu un tip elegant aşa cum eram îmbrăcat cu pălărie neagră, palton lung de caşmir cu gulerul semi-ridicat şi pantofi ascuţiţi de lac cum mă duc eu de regulă la farmacia de colea. Am lăsat cutia şi prospectul de ceai în zăpadă şi într-un vifor al mişcărilor coordonate, ca un SMURD ad-hoc, am ajutat-o să se ridice. Se ţinea de cot şi avea un surâs dulce grefat periodic de o grimasă de durere. Am scuturat-o uşor, ocolind politicos părţile sensibile, destinate auto-curăţirii. Era descumpănită. Se uita în jur cu ochii ăia frumoşi care mă implorau să-i strâng hârtiile împrăştiate peste tot. Din veselia ce probabil o însoţise chiar înainte de a aluneca, rămăsese doar zâmbetul angelic. Strângeam hârtiile şi mă uitam la ea şi invers. Intrase în Starea Popândău, când corăbiile ţi-s plecate cu sentimentele furate şi folosite de toţi piraţii profitori care le beau ca pe nimica.

Niciunul din noi n-a scos un cuvânt. S-a îndepărtat încet, încă ţinându-se de cot şi arborase un drapel neutru de zâmbet de mulţumire pentru tot ce-a fost, de iertare pentru ce nu-mi făcuse.

Am rămas eu în Starea Popândău şi nici măcar vremea nu ştiu s-o prevestesc. După mine, ar cam fi de cod roşu…