Sunt ciopor la poarta lui Irinel
Când Mia desfăcea braţele spre cuprindere, călimara pasiunii îmi umplea cele mai ferite unghere, nu atât ale trupului cât ale minţii. Mă înlănţuia cu...
Fii serios, nu se poate!
Ca fostă verişoară, cu mine, Mia a fost într-o relaţie de convieţuire reciproc avantajoasă, aşa cum erau ţările socialiste şi prietene. Eu îi furam ei o...
Când Mia desfăcea braţele spre cuprindere, călimara pasiunii îmi umplea cele mai ferite unghere, nu atât ale trupului cât ale minţii. Mă înlănţuia cu braţele subţiri şi drepte, pe care le-am folosit ca etalon mai târziu după lăsarea în urmă a etapelor de alegere cu ochii nu cu inima. Nu scotea vorbe de prisos, doar ofta imperceptibil, cu toată fiinţa, cât să mă prevină că se întâmplă ceva serios cu ataşamentul ei, straniu, abandon necondiţionat, nemaiîntâlnit până atunci.
Îngrijorarea că ne luam prea în serios, că ne-am fi putut dăuna nociv în cazul unei despărţiri dinafara voinţei noastre, îmi stârnea regretul că odată porniţi pe acestă cărare, avalanşa stârnită în urmă ne-ar fi împins spre decizii radicale, fără rătăciri, fără non-sensul unor ezitări ale vârstei. De un pragmatism megieş cu măgăria, Mircea mi-a descris succint schiţa trăită probabil de el cu liceeana aia a lui despre care nu vrea să vorbească, dar îmi injectează din când în când crâmpeie de comportament adaptat situaţiei:
- Fii răbdător, ai să întâlneşti, din priviri, zeci de Mii şi-o să ai chimirul doldora de experienţe cu cele patru culori bazice de păr. Includem şuviţele şi multicolorele, excludem cărunta şi ai toată paleta. Stai un pic până-i găseşti codul PIN şi după câteva reuşite, intensitatea se diminuează de la viteza izvorului la domolul râului. Suntem o tagmă de tărcaţi. În gena noastră, cei mai mulţi sunt marcaţi să sălăşuiască disipaţi pe mai multe fronturi, pe puncte cardinale şi, dacă e posibil, şi pe cele intermediare. Spărgătorii de cutume, cei ca tine, i-aş aşeza la panoul de onoare la intrarea în Rai, numai că n-o să ajung eu niciodată acolo. Ia cu tine o poză de-a mea şi lipeşte-o măcar pentru un sfert de oră. Până să mi-o rupă Nea Petre, vor fi deja câteva mii care să se crucească. Deocamdată, am aici o garsonieră în Balta Blanca şi ştii şi tu, am pereţii tapetaţi cu fotografii tip paşaport rânduite în funcţie de ţara destinatară: unele au plecat în Franţa, altele în Italia şi tot aşa. O ştii pe Cordeluşa, justa născătoare de pasiuni! Ei, este în Japonia acum. Mi-a scris pe Mess. Face reverse striptease. Vine dezbrăcată de la început şi se îmbracă pe muzică. Este o tradiţie la japonezi, încetăţenită din raţiuni pur practice. Cei însuraţi văd ce este de văzut şi pleacă grăbiţi acasă ca să aibă timp să-şi găsească soţia încă trează. Rămân burlacii, asupra cărora, lenjeria intimă are un impact devastator, mult mai puternic decât nonlenjeria. După ce Cordeluşa se îmbracă, în Camera de Ceai, aşteaptă fetele tinere care doresc să-şi construiască o relaţie solidă pe o perioadă ce începe de la o zi, până la divorţ. Se închide barul şi Cordeluşa intră pe Mess cu mine. Dacă mint eu, minte şi ea…
- Mircea, zic să n-o sfătuieşti pe Cordeluşa să se ducă în Mexic. La cât minte ea, ar îngheţa şi Popocatepetl în plină activitate.
Mircea era un inadaptabil. Lungile nopţi nedormite îl marcau constant. Participarea lui la timp la o întrunire era la fel de improbabilă ca a unui vizitiu la şedinţa cu caii. De aia l-am şi poreclit Vizitiul. Venea împleticit cu ceaşca de cafea când deja eram la concluzii, se ridica după câteva minute şi se scuza că a uitat să pună zahăr. Dispărea şi apărea mai încolo, cu capul pe birou. Într-o astfel de ipostază, mi-a vorbit ca prin somn:
- Las-o mă pe Mia în pace! Nu vezi că maică-sa nu te vrea? Secretul unei relaţii solid covârşitoare este să dai peste o soacră bazată. Socrul n-are putere. Puterea lui constă în a scoate apa din fântână, a muta mobila prin casă la indicaţiile ei, a citi şi îndeplini lista de târguieli, a înjura primarul. Încearcă să stai o noapte acolo motivând că n-are cine mâna maşina pentru că ai băut un pahar. Să vezi tu c-o să te puie să dormi pe colţarul din bucătărie, fără pernă şi în mârâit de frigider. Să nu-mi spui tu mie Vizitiul dacă nu ţi-o instala şi o cratiţă în uşă, că dacă te calcă plezneala să ieşi la o Mie, s-o zdroncăni atât de tare încât să-l scoli pe Parsifal şi să te hămăie şi el şi Mama Mia. Să vezi atunci ce o să-ţi sară ţie cheful de a te da Confucius. Bondăreşte fiule, nu fi statornic, disipează-te! Mai ai până să întâlneşti unica alinare.
Cuvintele lui Vizi îmi răsturnau semnificativ sentimentele de atunci. Înciudat, mi-am luat un fluier de arbitru şi ori de câte ori Vizi lua bondarul ca etalon, fluieram scurt pentru a tăia din scutece continuarea. Darabana cu două degeţele mici şi scumpe pe fluier ajunsese să confirme reflexul condiţionat al lui Pavlov. Până şi Parsifal nu mai lătra. Am încercat să mă uit ca disipatul la un grup de tinere adunate ca din întâmplare la poarta lui Irinel. Nu aveau scânteierea şi degetele delicate ale Miei.
Nu i-am spus niciodată Miei semnificaţia fluierului. Îl vedea atârnat de gâtul meu, dar nu m-a întrebat de ce-l port. Când iubeşti, nu întrebi niciodată un nebun de ce-i nebun. Îl dădea la o parte ca să poată pune capul pe pieptul meu. Dormeam singur şi cu fluierul pe noptieră. Visam bondari pe care trebuia să-i alung de pe teren.
A avut dreptate Vizi. Am zdrăngănit o cratiţă într-o noapte şi de atunci n-am mai avut viză de intrare. A priceput Mama Mia că mă duceam like a bullet la fie-sa.
Am văzut-o anul trecut pe Mia pe stradă. Altcineva îi găsise codul PIN. Era ca un Kinder cu surprize. Are o fetiţă. O cheamă Bia.
Ca fostă verişoară, cu mine, Mia a fost într-o relaţie de convieţuire reciproc avantajoasă, aşa cum erau ţările socialiste şi prietene. Eu îi furam ei o sărutare, ea îmi dădea inima pentru cele câteva ore petrecute împreună. Deşi era minoră, cu un an sub majoră, Mia arăta deja că va împlini pe 22 ale lunii cei 18 ani râvniţi de ea, dar mai ales de mine. Veneam s-o iau de acasă şi maică-sa ( denumită mai jos, Mama Mia) începea verificarea CV-ului meu:
- Cavalere, tu ce meserie ai vrea să îmbrăţişezi?
Sângele meu clocotind ar fi vrut s-o îmbrăţişeze pe Mia, dar împrejurările erau atât de potrivnice şi se uita aşa de pătrunzător la ceea ce aveam să răspund, încât am fost nevoit să amân acţiunea până la câteva garduri mai încolo, unde caprifoiul se înălţa destul cât să ne ascundă de iscoditoarea mamă. I-am pritocit un răspuns de Mister Blond Univers:
- Of Doamne, bun şi milostiv, aş dori din toată fiinţa mea să contribui la pacea lumii şi să văd toţi copiii săraci instituţiuonalizaţi, câinii vagabonzi adunaţi în adăposturi salubre şi hrăniţi de trei ori pe zi: lunea, miercurea şi sâmbăta.
I se cam flendurea doamnei de pacea lumii şi copiii săraci. Avându-l pe Parsifal ca un câine de nădejde, toate celelalte categorii de fapte şi fiinţe erau nesemnificative.
- Parsifal, adu tu la mama telefonu’!
A ieşit de sub masa de grădină, a împins uşa cu capul şi s-au auzit nişte cioburi. Aici, Mia s-a făcut albă. Îi adusesem frezii albe, cum aflasem eu din bătrâni că frumoasele sclipitoare pot fi impresionate cu un buchet de astfel de flori. Tradiţia se păstrează şi în ziua de azi, doar unele obstacole făurite prin ignorarea a ceea ce soarta a aşternut în calea a două suflete mai pereche decât perechea lor actuală, pot zădărnici vremelnic o împlinire ce şi-ar găsi în sfârşit firescul.
În graba ei de a fi cu mine atunci când Mama Mia mă chestionează, Mia a pus florile într-o glastră pe care a lăsat-o jos, în spatele uşii. Parsifal, cât ar fi fost el de intuitiv, o asemenea stângăcie n-a prevăzut-o, dar asta nu l-a oprit decât pentru a se scutura de apă şi câţiva boboci de frezie. N-a uitat comanda, venind cu telefonul plocon spre locul de aducţiune, pe marginea piscinei. Nu sunt veterinar, dar eu zic că de la polenul freziilor, Parsifal a avut o alergie temporară şi a strănutat telefonul în piscină.
Fiind foarte lejer îmbrăcat, mi-am scos sacoul, cravata, cămaşa, butonii, maioul, pantalonii şi m-am oprit, Mama Mia acoperindu-i Miei ochii cu palma, în timp ce se uita la mine să vadă dacă-mi scot şi şosetele. După căutătură, nu aş zice că ar fi deranjat-o dacă rămâneam în costumul de naştere. Am păstrat numai şosetele pentru a mă apăra de ţânţari. Deşi Mia scrisese un banner cu “Interzis săritul în apă”, Parsifal n-a ţinut cont (nici eu) şi ne-am avântat în limpezimea apei căreia îi vedeam fundul, Mama Mia fiind în picioare, în costum de baie, cu spatele. Am găsit iute telefonul şi m-am luptat cu Parsifal care voia şă-şi atribuie rolul de erou. Telefonul nu mergea. Cred că şi astăzi mai curge apă din el. Oricum, gestul mi-a fost trecut cu bilă albă, deşi, o biluţă neagră tot aveam: eu adusesem florile cu polen, eu o fâstâcisem pe Mia care a pus vaza pe jos în dreptul uşii, eu rămăsesem în şosete în faţa Mamei Mia.
Telefonul meu a căzut din buzunar şi Parsifal deja făcuse un redial cu caninul şi lătra la prietenul meu Mircea, care mi-a spus după ce am recuperat telefonul:
- Băi, ce bine latri!
I-am spus lui Mircea că-l latru un pic mai târziu şi i-am dat mobilul Mamei Mia. Acum să nu înţelegeţi că i-am dat lui Mircea numărul de mobil al Mamei Mia, pentru că ăla, deocamdată, bolborosea. Nu! I-am înmânat doamnei telefonul meu, cu care a sunat-o pe Liliana:
-Liliana, draga mea, uite mamă care-i treaba: copiii ăştia vor să iasă în oraş şi aş vrea să mergi şi tu cu ei.
În jumătate de oră era deja la poartă. De data asta, Mama Mia se înşelase. Liliana era discretă ca o evaziune fiscală. Eu o poreclisem “Suta”, conform proverbului “unde merge Mia merge şi Suta”. Ca dovadă, a venit cu noi în parc şi a ajutat-o pe Mia să-şi scoată “prelungitorul”. Acesta era o bucată de şantung cu nişte pliuri largi şi care se însăila la fusta propriu zisă, dându-i acesteia alura de fustă lungă, părintească. După îndepărtare, prelungitorul era mai mare decât fusta şi rămânea Mia mea cu un papion de fustă şi cu nişte picioare lungi de se împiedicau toţi care treceau pe lângă bancă, fie damă, fie domn.
Suta, cum o ştiţi, discretă, s-a retras şi a rămas s-o sunăm noi ca să ne întâlnim la întoarcere pentru procesul verbal de predare-primire. Mia era stângace la dans. Mi-am ocupat seara cu mişcările de bază ale tangoului, jive, vals, foxtrot, menuet, mazurcă, căluşari. Deşi sceptică, vedeam în ea graţia cu care alerga sau făcea orice mişcare, aşa încât, într-o singură noapte, a învăţat ceea ce noi băieţii numim “onduleuri promiţătoare”. Parcă era mulată pe bigudiuri extra large.
Ne-am întâlnit cu Suta, am însăilat tustrei prelungitorul şi am ajuns acasă. Mama Mia ne aştepta în poartă:
- Cavalere, tot nu mi-ai spus ce ai vrea să îmbrăţişezi.
- Doamnă, poate o să vi să pară surprinzător, dar vreau să-mi dezvolt abilităţile de negociere cu furnizorii. Să fiu în stare să redactez un contract beton pentru achiziţia unui lift pentru corporaţia mea, de exemplu.
Am lăsat-o cu gura şi poarta deschise. Parsifal s-a bucurat atât de tare de venirea Miei încât i-a smuls prelungitorul şi alerga cu el prin curte. Astfel i s-a relevat doamnei adevărata faţă a fustei. Mia n-a mai avut voie să iasă din casă o lună întreagă. De câte ori pomenea ceva, Mama Mia flutura prelungitorul.
Opincuţele sunt extrem de dăunătoare. Bărbaţii poartă toată viaţa pantofi fără toc ( cu excepţia lui Napoleon şi Sarkozy) şi uitaţi-vă cât de dăunători sunt!
Târlicii sunt o expresie consacrată a ineleganţei. Chiar şi denumirea opincuţelor te duce cu gândul la străbabele lor opincile, doar că le-au dispărut obielele. Degeaba se numesc şi balerini, pentru că balerinii sunt pentru balerine. Cine vrea să mearagă pe poante n-are decât, dar să nu odihnească călcâiul la sol, că a trecut pragul eleganţei şi a sărit pârleazul în ograda cu cişmea şi raţe. Piciorul unei femei trebuie să se termine în toc ascuţit, altfel, este ca un creion luat de la librărie cu care n-ai ce face decât dacă-i ascuţi vârful pentru a-i crea utilitatea.
Larisa, o fostă verişoară, găsise două bilete la un spectacol care era foarte căutat. În ziua respectivă m-am prezentat la interfonul ei. Ea, fiind foarte fricoasă, stabilisem o parolă “sunt Trompi. O caut pe Musette”. Am aşteptat-o jos, în stradă. A coborât în opincuţe. M-am strâmbat odată ca o pareză stânga, şi-a adus aminte de meteahna mea şi s-a întors singură să-şi ia nişte oricare pantofi cu toc. Când am ajuns la sală, a constatat că biletele erau în poşeta care se asorta cu târlicii. Ca să te descotoroseşti de o vină ce te apasă, trebuie să găseşti, pe cât posibil în vecinătatea ta, pe cineva asupra căruia să cadă vina. Eu eram cel mai la îndemână. Spălarea de păcate a avut loc la restaurant. Larisa avea un pardesiu bleumarin, sugrumat pe talie. De abia vorbea. Când i-am dat drumul la cordon şi-a dat şi ea drumul la vorbă. A început cu clasa a IV-a:
- Se pregătea serbarea de sfârşitul şcolii primare. Învăţătoarea distribuia rolurile pentru piesa pe care urma s-o jucăm. A început cu una cam durdulică. Ana. Ea trebuia să fie Primăvara. I-a distribuit şi doi băieţi care aveau rolul bondarilor. Numită şefă pe neaşteptate, Ana a început să-i strunescă pe cei doi bondari şi o lună, cât au durat repetiţiile, bondarii nici n-au mai bâzâit şi nici nu mi-au mai mâncat sandvişurile. Pe Viorica a desemnat-o să fie Vara. I-au dat o fată care să fie Ploaia şi un băiat, Fulgerică. Băiatul şi-a intrat repede în rol. A adus o cutie de chibrituri de menaj şi i-a dat foc în clasă, chiar pe banca mea şi mi-a fost foarte frică.
- Larisa, de aia mi-ai pus tu parolă la interfon? Aşa de tare te-ai speriat?
- Tu nu eşti Fulgerică. Tu eşti trăsnet…
Cât timp mi-a fost verişoară, Larisa a fost pentru mine cea mai frumoasă fată din sistemul solar. Chiar o numisem “Miss Opt Planete”, însă forţa gravitaţională a unui Jupiter a înglobat-o în orbita sa şi şi-a făcut-o satelit.
- A venit şi rândul Toamnei. Rolul l-a luat Rada. Băieţii îi spuneau Radar, pentru că stătea totdeauna în uşa Cancelariei şi ea ne anunţa când vine învăţătoarea. Ne fluiera scurt, golăneşte, ca un arbitru. I-au dat două fete, una roşcată şi una blondă, care trebuiau să fie frunzele. În fine, Ancuţei i-au dat să fie Iarna şi au căptuşit-o cu un ren şi un Moş Crăciun. Ăsta era cel mai mare din clasă şi profita de forţa lui şi ne aştepta după uşă ca să ne pupe. De atunci, de câte ori venea Moş Crăciun la mine, o rugam pe mama să ia cadoul. Am început să plâng. Eu eram premianta clasei, toate cele patru anotimpuri primiseră rolul, iar eu rămăsesem mofluză. Piesa era în versuri şi unele trebuiau şi cântate. Ştiam că nu aveam ureche muzicală, dar să fiu socotită chiar tâmpiţică că nu puteam să învăţ nişte versuri, asta era peste poate! Am ieşit din clasă cu lacrimi în ochi. Abia atunci m-a văzut învăţătoarea şi a ieşit repede după mine. M-a prezentat în faţa colegilor drept Crăiasa Anotimpurilor. Era rolul cel mai complex, cu balet, cu recitat de versuri şi cântat. Eram în al noulea cer. Anotimpurile, bondarii, frunzele, ploaia, fulgerul, toţi veneau la mine şi mă ridicau în slăvi, nu numai în recreaţie, dar şi în piesă.
Cred că n-am prins toată povestea. Larisa mi-a recitat şi nişte versuri din piesă, dar mie mi-a atras atenţia o jacheţică de-a ei beige, căreia îi căzuse un nasture chiar în farfurie.
-Larisa, am avut o vecină, o chivuţă, care a purtat ani întregi o jantilică maro. Se decolorase atât de mult încât pe spate şi pe piept a devenit beige. Pe la poale era maro şi urca în degrade. Atât de neculoare este beige-ul încât îmi aminteşte de chivuţa din vecini. Te rog să nu mai porţi niciodată ceva beige.
I-am aruncat sintagma cu “tânără şi frumoasă”, la care numai o babă rezistă şi i-am scos jacheţica şi aşezat-o pe spătarul scaunului. Nu ştiu dacă Larisa, în mod intenţionat sau nu, a uitat-o acolo, dar pentru mine, pot băga mâna în foc că am făcut-o înadins
I-am cumpărat una turquoise, dar am rămas cu ea, pentru că Jupiter îi luase una fucsia, care s-a dovedit a fi culoarea ei preferată.
Acum eu o port prin grădină ca să nu mă murdăresc de la gazon. S-a decolorat, dar în niciun caz nu-i beige.
Îmi iau câteodată liber şi plec singur la mall. Ca un taximetrist plictisit de un client care îi indică pe ce străzi s-o ia, chiar dacă-i interzis, pentru că aşa vine el pe jos de la piaţă. Am cumpărat nişte rechizite de birou şi stăteam la rând pentru factură imediat după o siluetă care, fiind cu spatele, parcă îmi surâdea. Apare un băiat cu briantină în păr şi pe faţă şi ne-o ia înainte. Mie şi siluetei. Politicos, mă uit urât la el. “Am crezut că sunteţi împreună”, zice el. Abia atunci silueta se întoarce şi, din priviri, am înţeles că ar fi vrut să spun: “da, suntem împreună”. Sofisticată, măi! Era o zână pe tocuri. Am trecut fulgerător de fâstâceala produsă de ochii ei şi i-am răspuns Briantinei : “eu am altă împreună”. Am fost tare pe poziţie, deşi softul meu o luase razna. Am noroc de back-up-ul de pe hard, care i-a mai adăugat un pic de veridicitate afirmaţiei, altfel, ar fi fost la fel de neverosimil ca un aurolac care iese în frac şi papion, cu punga din boscheţi.
Am luat un mic avans şi am trecut în rând cu ea, lăsându-l pe Briantină uluit că n-am profitat de ocazie. Cu siguranţă el ar fi profitat, dar era cu cel puţin două tocuri suprapuse, sub standardul ei de înălţime. Iată care au fost concluziile mele după ce am studiat-o şi i-am surprins şi privirea:
1) suferea de factorii declanşatori ai stressului: eşapamente, manele, şef.
2) este genul de femeie care consideră că toţi bărbaţii care au monturi sunt travestiţi pentru că, prin casă, poartă pantofi cu toc înalt.
3) din mişcările robotice şi iuţi se deduce că este aptă de o păruială verbală încă din luna de miere, în bucătărie, înainte de plecarea în Cancun.
4) este adepta tuturor sintagmelor enervante care circulă pe toate canalele media:
- “ghilimelele de rigoare” însoţite de două perechi de degete care se cocoşează sacadat. Rigoarea presupune ordine, disciplină, asprime, severitate. Aş da oricât să am şi eu o bărdacă cu ghilimele care să instituie disciplina de rigoare (sic!).
- “bănuţii necesari”. Sunt convins că foarte, foarte mulţi au nevoie de bănoi, nu de bănuţi.
- “distracţie pe cinste”. Deci toţi cei care se distrează, nu au bani şi atunci se milogesc la alţii ca să le facă cinste c-o distracţie.
- “amendă usturătoare”. Amenda nu ustură, în schimb, pe consoartă o dezlănţuie.
- “mă doare-n cot”. Vă asigur că nu cotul este cea mai insensibilă componentă a trupului.
- “nevasta din dotare”. Mulţi, întâi solicită să afle care este dota şi apoi ce nevastă trebuie să ia.
- “ei bine, până să vină Salvarea, bătrânul a murit”. Ei bine, nu-i bine deloc!
- “găştile de cartier”. Sunt mult mai inofensive decât găştile interjudeţene din Parlament.
5) are convingerea că o căsnicie ar fi o celulă de închisoare, cu ea gardian şef care trece în inspecţie zăngănind peste gratii bastonul de cauciuc. Totuşi, după o ceartă sadea, cu spart de farfurii, se poartă cu tine ca şi cum te-a cunoscut ieri şi-ţi re-povesteşte cât era de dulce când era mică şi cum scotea limba de câte ori o alerga cineva s-o fotografieze.
Gata, m-am răcorit, am eliberat jiclorul de presiunea dobândită şi supapa a cedat câteva atmosfere mediului înconjurător! Eram înciudat pentru că pe o asemenea făptură trebuia s-o nesocotesc grav. Nici pe departe silueta nu emana absurdităţile în gândire şi comportamentul de mai sus. Buzele cu un contur superb desenat de un artist desăvârşit- dacă nu chiar de ea, în oglinda retrovizoare- părul lung şi zulufat rebel cu bigudiuri extra large, câteva aluniţe pentru un touche de culoare pe o piele excesiv de albă, gâtul subţire în consonanţă cu braţele delicate şi degetele parcă menite a dura o relaţie trainică. Acum coborâm un peek! Talia avea cu aproximaţie de un milimetru 0,599 m, trecem de vestitul 90 cm şi ajungem la glezna care, la toată construcţia, nu putea fi decât fină. Nu dezvălui culoarea ochilor pentru că ar putea citi, n-ar mai exista niciun dubiu şi poate mi-ar lua urma ca să-i explic cum îndrăznesc s-o descriu în toată splendoarea. Simplitatea cu care-i dicta secretarei datele firmei sale de modă, nonşalanţa cu care i-a atras atenţia că nu se pupă verdele rochiei cu cordonul roşu ( aceste culori, împreună cu fratele lor albastru, nu se înţeleg decât atunci când compun paleta de culori RGB- red, green, blue- a oricărui monitor din lume, în rest, se detestă estetic precum maroul cafelei arse cu negrul din Nigeria sau beige-ul mamei soacre cu soldăţescul kaki), toate m-au determinat să-i dau nota maximă de pe catwalk-ul pe care o urcasem. Cu riscul de a emite un mămăism, trebuie să spun că nu purta nici verighetă, poate pentru că la asemenea degete splendide, orice artificiu ar fi fost o împietate.
Diafana ei siluetă nu prevestea nimic sexy, până s-a desprins de tejghea, mi-a mulţumit pentru inacţiunea mea ( deh, bidiviu strunit în manejul de acasă) şi a pornit graţioasă ţinând factura cu două degete ca în “Lacul Lebedelor”. Nouăzeciul se legăna ca la Miss Monokini, atât de suav încât m-a apucat o poftă de concediu la suedeze. Minunata creaţie a naturii, gâtul care se suceşte, era folosit intensiv de toţi bărbaţii, deci categoric nu aveam halucinaţii.
Imprimanta nu lua comanda pentru emiterea facturii, Briantină m-a lovit cu căruciorul peste gleznă, am lăsat căruciorul câteva secunde pe culoar pentru a vedea un pantof şi când m-am întors, deja un top de hârtie dispăruse, am fost salutat de cineva pe care n-o cunosc, m-a oprit o farfuză să-mi prezinte o cremă de la Marea Moartă care ar schimba culoarea ochilor. Îi face mai închişi. De tot!
Seria micilor incidente a culminat cu o taximetristă care mi-a blocat maşina.
PS. Dacă mai aveţi sintagme folosite anapoda, nu ezitaţi să le defăimăm împreună!
Staţiunea Cheia este frumoasă pentru că şoseaua naţională trece prin ea şi iedilului i-ar fi fost ruşine s-o lase neîmpodobită cu vile la drumul mare, aşa că a dat terenuri fără număr din păşunea unui târguşor odată liniştit, fără bucureşteni, fără muzică populară, fără miasme de mici şi peşte cu ozon. Drumurile adiacente, majoritatea perpendiculare pe şosea şi făcute de proprietarii vilelor, au pe ele un strat de rocă spartă furată care, fiind slobode din doi în doi, muşcă din anvelope ca un câine din poştaş. Până şi Omuleţul Michelin face scleroză în plăci când păşeşte neştiutor pe o astfel de potecă.
Şoseaua, dacă ieşi la promenadă, nu are trottoire, din care pricină, eşti nevoit să mergi în şir ca de Piei Roşii la peţit, iar ultimul chiar trebuie să aibă ceva desenat cu roşu pe haina de piele. Primul are lanternă, iar procesiunea în Noptea de Înviere, de la pensiune la Mănăstire a fost aşa. La întoarcere însă, era un şir lung de un kilometru pătrat ( unii ieşeau din şir şi se răspândeau prin şanţul cu apă de pe margine, considerând că este mai cuminte să fii luat de apă la ghete decât de vreun şofer chefliu). Toţi aveam candele care se stingeau metodic la vânt sau ploaie. Picăturile care cădeau pe capacul de tablă fierbinte sfârâiau ca jumările lui Tant’ Aglaie. Eram ca un dragon beijingnez, cu lampioane care se stingeau pe porţiuni mari din trunchiul fiarei, în funcţie de cuprinderea palei de vânt. Privit de către un marţian, dragonul era în camuflaj de război deoarece umbrelele mascau luminiţele. Reaprinderea unei candele de la alta este imposibilă fără vorbe de ocară în Noaptea cea Sfântă, aşa că, din loc în loc, era desemnat un purtător de lumânare care, cu mâna căuş, proteja flacăra pentru cei nevoiaşi ca noi. I se spunea “Matca” şi, la rândul ei, era protejată de trei umbrele dispuse în cuib. După stingerea candelei, trebuia să foloseşti următoarele comenzi: întinzi mâna de sub umbrelă, laşi capacul de tablă să sfârâie ca mai sus, scoţi capacul şi-l bagi în buzunar ca să te poţi tăia destoinic la două degeţele mici şi scumpe ( aşa cum nu le folosesc eu acum) apoi reperezi augusta Matcă şi stai liniştit la coadă. Matca trebuie să fie o persoană docilă, aleasă din popor, cu apucături blajine şi care să nu drăcuie decât în gând: “că eu nu mai ajung odată la pensiune ca să mănânc măcar un ou-două, o ciorbiţă de miel, nişte drob cu ceapă verde, o fripturică din acelaşi miel, nişte pască şi cozonac, toate menite să acopere- măcar şi parţial- postul de 7 săptămâni”.
Unul dintre prietenii miei, Dănuţ, le-a spart cu oul său, pe toate celelalte. La plecare, când a început dansul, s-a retras obosit cu soţia sa Mirela, nu înainte însă de a-şi dosi oul sus pe un dulap. Ochi de Uliuuu ( aşa-mi spune Ilinca când scoate o rochie nouă din dressing) am văzut ascunzătoarea şi, fără priviri indiscrete, i l-am înlocuit cu un ou de prepeliţă albastru. A doua zi, la nimicul dejun, cine a spart toate ouăle la “Christos şi Adevărat a înviat”?. Explicaţia mea pentru Dănuţ a fost că acest corp care are în componenţă două membrane, albuş şi gălbenuş, protejat de o coajă calcaroasă care, în cazul meu este mai tare, nefiind acoperită corespunzător, a generat fenomenul de evaporare a apei care s-a manifestat quasi plenar peste noapte, făcându-l să se restrângă la dimensiunea unui ou de prepeliţă. Dănuţ a acceptat ca plauzibilă explicaţiunea mea, dar nu a înţeles cum de un ou roşu a devenit peste noapte albastru. Am mărturisit în faţa audienţei că eu am făcut schimbarea, spre stupefacţia Ilincăi care nu mă credea în stare de asemenea dezamăgire produsă unui prieten şi nu a uitat să mă gratuleze că am mintea cât a păsării care născuse oul albastru. Bine că bibilicile nu nasc ouă albastre, pentru că ăstea au mintea şi mai restrânsă.
Pentru o poftă de mâncare aflată în stare latentă am plecat, pe la doişpe ceasuri, la plimbare cu toată trupa. După ce am admirat câteva vile mai cu gust şi alte câteva cu nelipsitele turnuleţe, am poposit la o pensiune aflată în drum. Fiecare a luat ce-a vrut: câte o bere. Dănuţ ne mărturiseşte că terenul pe care era construită această pensiune, a fost al lui şi l-a vândut, acum vreo 10 ani, unei familii. Picoliţa, minijupată şi care s-a mai şi aplecat să adune nişte cioburi ale unui pahar spart de către predecesorii muşterii, ai fi zis că n-a fost atentă la discuţie, dar ne-am trezit la câteva minute de la retragerea ei, cu proprietara pensiunii. I-a recunoscut imediat pe Dănuţ şi pe Mirela.
- Doamnă, zice Mirela, cred că vă merge foarte bine pensiunea. Dănuţ al meu are mână bună la afaceri.
În rumoarea creată, socot că hangiţa n-a auzit replica, aşa că a continuat puţin absentă:
- Soţul meu a murit acum 5 ani de cancer, eu am o fractură de şold şi mă mişc foarte greu, asociatul nostru ne-a furat toţi banii şi ne judecăm cu el de 5 ani, partea de bucătărie şi aripa nouă ne-au ars într-un incendiu, am schimbat centrala termică şi am tras apă curentă pentru care am luat un credit de la bancă de 50.000 Euro şi plătim lunar, ca rată, tot ce câştigăm, în rest, Doamne ajută!
La plecare, am lăsat un pour-boire consistent picoliţei şi am spart un pahar pentru deliciul viitorilor muşterii. Dănuţ avea pasul apăsat, derulând filmul convorbirii. Foarte îngrijat, se întoarce şi spune, ca şi cum ar fi fost cuprins de friguri:
- Mirela, chiar aşa mă lauzi tu la lume că am mână bună? Ai văzut câte a păţit femeia aia? Dacă acum i-ai înfipt un ghimpe în suflet că eu sunt piaza rea?
L-am sfătuit pe Dănuţ să se întoarcă şi să-i spună hangiţei că primarul l-a determinat să vândă pentru că avea de gând să facă un drum pe acolo care trecea chiar pe terenul lui, dar că, noul primar a respins ideea. Dănuţ nu m-a ascultat pentru că a raţionat: ” cine ştie ce oală de ciorbă mai scapă şi femeia aia, se frige pe picioare şi p’ormă mă mai alungă şi cu ghioaga şi câinii. Oare n-a fi de ajuns potopul pe care i l-am lăsat?!”.
La fiecare pregătire a mesei, eram câte doi de serviciu la bucătărie. Cu puţin noroc (licenţă preluată de la o studentă la Drept, dulce foc şi care a fost de serviciu în tura mea) eu am căzut la curăţat cartofi. Deşi eram tăiat la două degeţele, m-am mai tăiat la două după ce am auzit-o pe studentă, căreia, probabil că i-am produs o impresie pozitivă, întrucât mi-a zis că mama ei i-a dat 75 de ouă şi că ea nu suportă ouăle şi dacă vreau să le preiau eu. Nu mănâncă nici carne de mieluţ, nici cozonac ( că-i cu ouă) şi în general, cam tot ce mişcă. Ceva salată, nişte brânză rasă, nişte seminţe presărate, rondele de roşii şi ridichi şi cam asta-i ce-o ţine pe ea în viaţă. I-am demontat teoria frunză cu frunză:
Foile de salată, când le bate vântul, mişcă cu graţie, iar dacă le mai şi pui nişte Vincenzo Bellini, chiar cresc ca o balerină de Balşoi. Tomatele, dacă le vorbeşti, mai ales vara, se înroşesc de plăcere de zici că sunt nişte domnişoare de pension prinse la serata ofiţerilor. Ridichile au o codiţă lungă care este hrana de bază a coropişniţelor şi cum să le iei, unor asemenea făpturi drăguţele, codiţa de la gură? Seminţele sunt fiicele Florii Soarelui, iar brânza este hrana lichidă a mieluţilor, transformată printr-un proces de covăsire şi de sărare la putinei, într-o telemea care îţi este vândută cu 40% zer şi 20% mai scumpă de la an la an.
Mi-a părut tare rău de ouă, dar nu-i puteam dovedi comenduirii garnizoanei de unde am eu o puicuţă aşa de dulce şi darnică.
