Madame Calimachi- part eleven

După amazoana aceasta , urmează Caliope.

M- Caliope, de ce ai apărut online abia acum? Mobilul mi se descărca rapid după 200 de verificări pe zi numai ca să văd dacă eşti pe Mess. Când mă suna cineva gata să-mi mai spună şi cantitatea de clementine pe care o vrea, îmi cădea bateria. Dacă ai şti câte partide de marfă am pierdut şi şi mai multă zace în depozite nevândută, asta numai ieri. Greşeala se plăteşte în sărutări: două clementine = o sărutare. Pot aduce un inventar cu clementinele rămase nevândute. Am o tânără care a psolvita Faculta de Comptalibitate si nu pleka acas pina nu numara tute clemantin. Daka tu nu agrees plata proposa o intreb pe tinara care es de acordo cu asa plata.

C- Nu pot vorbi acum. Phillips este lângă mine, dar va pleca în scurt timp. Cred că are o veioză aici în Bucureşti pe care trebuie s-o stingă şi s-o aprindă în fiecare noapte. Vine din când în când acasă ca să-şi ia bluze curate. Que me fa nervosa este că uită de fiecare dată spotul pentru camische aprins, dar închide uşa. Ziua nu se vede, dar noches, când rămân singură, prin fanta uşii dulapului vedo una linea de luces care-mi dă o senzaţie că un pricolici a rămas blocat acolo după chiusura. Tudy îmi amplifică teama pentru că se proţăpeşte în uşă şi începe s-o zgârie cu o râcâială ca de splint pe tablă. Probabil că nu-ţi explici starea de panică pe care i-o dă noaptea unei femei la solitudine bordată c-o dungă de lumină de jur împrejurul uşii dulapului. În acele momente simte acut nevoia unui bărbat care s-o strângă în braţe şi s-o liniştească spunându-i că nu-i nimic, când de fapt, pricoliciul este acolo şi-i răvăşeşte bluzele lui Phillips. Ansi, quello uomo nu poţi fi tu pentru că ba ai o invitată cu beneficios reciprocas, ba îi ceri socoteală unei tinere care numără clementine todos dias. O fi şi arătoasă, că nu-mi închipui să angajezi tu o surcică care sare din tine ca din topor. Ia zi tu ce calităţi are, că eşti meşter la descoperit trăsături. Nu-i aşa că are ochi frumoşi, buze arcuite, talia subţire? Că la asta te uiţi tu prima dată. Zi-i mă!

M- Nu are niciuna din calităţile tale. Din contră! Are altele…

C- Ticălos! Sunt convinsă că nu este singura ta angajată şi se mai pun la socoteală şi cele care vin să semneze contracte de aprovizionare. Phillips a plecat acum. Nu-l interesează ce fac, cu cine vorbesc. El îşi vede de veioza lui. Mărcuş, tu eşti ca un scaiete în blana mioarelor. Cum te ştiu slab de înger, dacă apare vreuna mai fâţâită imediat te scoli de pe scaun, îi săruţi mâna şi-i semnezi un contract la preţul pe care ţi-l dictasao ea. Şi p’ormă îmi reproşezi mie că ai pierderi semnificative, iar pentru clementinele din stoc să plătesc cu ce măi? Cu sărutări? Da, da, numai când o ploua din senin. Şi eu am intrat aseară pe Mess şi n-ai apărut online toată noaptea. Unde-ai fost? Zi-i mă!

M- Am fost prima oară să-mi iau un laptop ca să te văd mai bine. P’ormă am ieşit cu fetele la o bere. Au fost atât de antrenante încât toată noaptea au dansat pe masa de biliard dansul halbei. Parcă a dat benga în ele. Ovidiu m-a învăţat asta. Nu vrei să conectezi camera ca să ne putem vedea şi vorbi?

C- Nu vreau să conectasao nicio cameră. Tu execuţi dansul halbei noaptea cu amazoanele prin baruri şi acum vrei s-o vezi  pe mien?

M- Nu ştiu cum este dansul halbei. Am stat mereu cu spatele. Ovidiu mi-a povestit cu gesturi şi dacă tot m-a făcut curios, le-am rugat pe cariatide să ne arate şi sus în cameră câteva onduleuri pentru că, la cât de disgratioso le imita Ovidiu, n-am înţeles mare lucru.

C- Şi sigur tu ai executat dansul ţapului pe lângă ele…

M- Le-am întrerupt reprezentaţia şi toată noaptea au completat fişa contabilă, registrul de casă şi bilanţul pe luna în curs. Aprinde camera şi te demostratos la obectif tuta acte comptalibe cum lucrat fetele con cifros imensos.

C- Papastratos, adineauri mi-ai spus că ai rămas cu stocuri imense de clementine nevândute a causa mien şi acum te suceşti şi vrei să-mi arăţi cifre contabile cu multe zerouri, ceea ce mie-mi sună mai degrabă a profit. Nu vezi nicio sărutare de la mine pe tema asta. Poate găseşti alt mobil. Nici nu pot să conectasao camera pentru că sunt în pat şi am şi bigudiuri pe cap.

M- Te rog tare frumos să mi le arăţi. Am pus rămăşag cu Ovidiu că tu ai bigudiuri mari, nr.7, iar el spune că n-ai curaj să mi te arăţi.

C- Astea sunt şopârliţe pentru şcolăriţe. Uite, deschid camera numai ca să-ţi arăt dimensiunea unui bigudiu.

M- Este exact nr. 7 cum am ghicit eu. Nu-ţi poţi închipui ce privelişte minunată este să am pe tot ecranul desk-topului un bigudiu mare şi bleu. Marele Bleu.

C- Bine, pregăteşte-te să te uimeşti! Am să îndrept camera spre mine. Dacă surprind numai un firicel de zâmbet pe figura ta, să ştii că întrerup transmisiunea.

M- Ai, ai, cica, arăţi ca un avion de luptă multirol cu rachete rază scurtă de acţiune. M-ar tenta să fiu prin preajma ta la câte focoase activate ai în dotare. Ţi-ai pus şi pijamaua cu tractoraşe. A început să plouă din senin. Eşti completă. D’aia te iu…

Aici, stimaţi telespectatori, se întrerupe brusc emisiunea noastră din cauza viscolului. Vom relua după remedierea defecţiunii. Publicitate.

Madame Calimachi-part ten

Se pare că numai Tudy se bucură pentru Marcus

M- Caliope, m-am hotărât să rămân în România. Deocamdată stau la hotel şi-mi conduc afacerea de aici. Aduc clementine din Grecia şi le desfac la marile lanţuri de magazine. Am câteva porţi deschise în acest domeniu. Chiar astăzi am dus să degust o buna cunostinsa , câteva mostre şi mi-a spus că sunt o minune. M-am simţit flatat după aşa un compliment, deşi în viaţă, eu toată seva mi-am extras-o din magii spuse şi executate la scenă deschisă.

L-am luat şi pe Ovidiu cu mine. El n-a vrut iniţial, dar după ce i-am cumpărat casă cu o curte mare, şi-a adus toată familia înapoi în ţară. Va fi mâna mea dreaptă, este o frumuşaţă de băiat, dar atenţie că este însurat! Şi eu sunt, da’ mai puţin. Este foarte încântat de casă, deşi m-a costat numai patru bani. Caut şi eu o casă. Am avut un misit care m-a dus la vreo trei castele cu turnuleţe şi înflorituri pe la burlane. Stăpânii erau mulţi şi cred că indieni. Am fugit de acolo şi de atunci nu l-am mai văzut pe misit.

C- Marcus, pot să scot şi eu două vorbe? De ce ai venit, de ce vrei să tulburi apele? Duceam o viaţă liniştită, nu mi-am complicat existenţa cu dorinţe irealizabile, nu vreau decât să-mi văd de mine.

M- Te anunţ că am un business în Ro şi orisine vrea se mananc clemantine este libero se are acasa, pe biro, pe masina, pe bune. Nu văd cum tulbur eu apele. A, dacă dau peste intimplator tine in strada tau, asta nu probes interes evident, probes doar mie plase cvartal tine si caut ambientos de desintindere.

C- Marcus, te îmbeţi cu apă rece. Joci singur şah şi ajungi la remiză, faci pat mereu.

M- Nu azundzem la pat. Lasa asta deocamdată. Important este pentru mine să îmi găsesc o casă şi să-mi pot amenaja şi un birou. Acum scriu de pe un mobil şi nu pot cuprinde toate dedesubtintelesuri de la propositia subordonata subiectifa care de abia azi invasat .

C- Precis ai un telefon cu touch control. Nu le pot suferi. Nu ştiu cine a avut ideea să le scoată pe piaţa.

M- Eu nu luat de la piasa. Eu luat magasin serios. Şi ştiu de ce nu poţi să-l suferi. Pentru că în loc să foloseşti degetele pentru a mângăia literele sau icons, tu foloseşti unghiile, iar telefonul cu touch screen nu este sensibil la unghii aşa cum este barbatos care aduce a casa rouge pe güler-güler. Nisiodata nu avut rouge la güler. Prima asfarle camash si pupat dupa, altufelu avut taraboi cu sculat vedzini.

C- Ce tărăboi ai fi văzut tu de la mine dacă aş fi fost soţia ta. Numai vecini sculaţi ai fi avut. Toţi sunteţi nişte împieliţaţi. A intrat şi mama pe chat.

M- Foarte bine. Vorbeşte cu dânsa. La mine bate cineva la uşă.

C- Pot să vorbesc în paralel, numai să nu încurc ferestrele. Mama cred că s-ar muta la mine dacă ar afla că sunt pe chat cu Mărcuş. Aşa-ţi spunea ea înainte de a mă mărita cu Phillips. Mă mai întreabă, prin sondaj, dacă mai ştiu ceva de tine şi mă roagă s-o privesc în ochi când îi răspund, însă am învăţat din experienţă că trebuie să iau rapid ceva în mână şi să-l scap pe jos, în timp ce mă aplec şi, în fandare, scot un “nu” prăpădit. Am o lanternă micuţă pe care o plimb în mâini de câte ori vine la mine. Am scăpat-o de câteva ori. Trebuie să schimb obiectul. Poate, cine ştie, de acum încolo o să mă joc cu o clementină.

M- Sau cu inima mea. Poţi s-o scapi de câte ori vrei, şi aşa e ţăndări.

C- Dacă mai ai cioburile, vii la mine şi ţi-o cos la loc cu fir de mătase.

M- A fost room-service. S-a enervat că nu răspund şi a bătut cam tare la uşă. Am făcut duş şi eram în halat. L-am rugat să aducă şi o frapieră.

C- Pentru ce?

M- A adus o şampanie şi nişte căpşune cu frişcă.

C- Asta mănănci tu seara? Frişca este plină de E-uri.

M- Nu mi-e frică de E-uri. Eu mănânc şi carne de berbecuţ care are o groază de E-uri. Beeee! Aştept o doamnă ca să semnam un contract pentru benefisios resiproca.

C- Aha. Bine măi. Atunci te las să benefisios de doamna după duş, în halat, cu şampanie, frişcă şi gorgoaze.

M- A zis că vine cu avocat, dar eu m-am pregătit pentru imprevisibilos.

C- Şi la rubrica imprevisibilos o să sorbiţi şampanie şi o să muiaţi gorgoazele în frişcă…

M- Am blufat. Era un bell-boy de la Concierge. Mi-a adus bastonul. L-am uitat jos în Cafeteria. Am avut un accident la ski. Am o entorsa, dar doctorul mi-a spus că te pot vine la tine şi stringe in brasos.

C- Lasă, lasă strânsul recoltei! Dăunează sănătăţii entorsei.

M- Eşti catranita a causa am blafat. Doamna nu vine azi. Este trecută în agendă pentru mâine.

C- Bine, atunci noapte bună pentru azi şi pentru mâine.

M- Caliope, stai! Nu ieşi!

Serviciile cercetează împrejurările în care a fost sistată legătura celor două caractere: a fost oare subiectul Caliope care a tăiat-o scurt, sau a fost subiectul providerul de internet care deşi a avut obiectivul în întreţinere nu s-a asigurat de buna legătură ce domină existenţa din ultimul timp a celor două personaje aflate sub supraveghere.

Întrerupem relatarea până la clarificarea cauzelor. Publicitate.

People are awesome

Madame Calimachi-part nine

Un vis care destramă până şi o frumoasă prietenie

Se pregătea să plece de la birou. Toate lucruşoarele ei cu destinaţia faţă şi mâini îngrijite- dermatograful cu ascuţitoarea specială, rimelul, lăptişorul demachiant şi rondelele sale, oja şi mai sunt câteva cutii, dar scrisul este prea mic ca să-l văd de la distanţa asta- stăteau într-o cutie cu pereţi de catifea verde, cutie care se odihnea în sertarul biroului, până în clipa când era anunţată o şedinţă de colectiv. Mai ales dacă era anunţată în altă clădire, trusa era scoasă la repezeală şi într-un iureş specific, erau aduse ultimele retuşuri, mai tenace asupra buzelor şi ochilor. Fiecare femeie are ceva aparte, ceva frumos, ceva care trebuie scos în evidenţă cu o tuşă mai îngroşată decât restul trăsăturilor. Ei, cum să scoţi în evidenţă frumosul ei caracter, corectitudinea în inter-relaţionarea cu terţii, simplitatea cu care-ţi retează orice iniţiativă conform fracţiei “tu mă iubeşti” supra “eu nu te iubesc”, în care “tu mă iubeşti” este supraunitar, iar “eu nu te iubesc” este şi mai supraunitar şi obţii rezultatul incontestabil “treaba ta!”? Ai? Zi-i mă!

Azi nu avea de gând să stea peste program. Primeşte telefon de jos, de la recepţie măi, c-o aşteaptă cineva. Se privea în oglinda liftului. Părul lung, strâns în părţi, îi dădea aerul de elevă chemată la directoarea şcolii: “Caliope, astăzi te-ai strâmbat în ora de istorie şi toată clasa a pufnit în râs. Poţi să-mi spui şi mie ce a fost de râs când profesorul vă povestea despre Afrodita, zeiţa iubirii şi a frumuseţii, şi principalul ei amant Ares, zeul războiului şi vărsării de sânge? Ce ştii tu la vârsta asta despre amanţi? Nu cumva mi-ai scornit şi mie un amant! Faptul că am fost văzută pe stradă cu profesorul de sport care m-a sărutat pe gură, să ştii că nu dovedeşte nimic. În interiorul fiinţei mele, eu m-am opus întotdeauna sărutului în stradă, iar acasă, soţul meu poate veni din clipă în clipă. Vei avea pentru mâine de făcut o compunere cu tema “Olimp, împărăţia zeilor”.

  COMPUNERE

Principala caracteristică a zonei geografice impusă a fi animată de prezenţa zeilor, era lipsa apei. Împărăţia Titania avea un singur loc unde pânza freatică se înălţase până la 100 m adâncime. Celelalte surse erau smârcuri în care trăiau batraciene şi care orăcăiau noaptea ca la revendicările salariale. Numai una la un milion dacă sărutai aveai şansa să fie eliberată în zână cu acte, pentru celelalte, toţi titanii împărăţiei pupau până noaptea târziu, se duceau acasă, constatau ce au acolo şi se întorceau în zori, vlăguiţi de la călcat rufe şi curăţat cartofi. Când se elibera vreo zână, toată suflarea împărăţiei era călare pe televizor, cu excepţia celor care aveau plasme pe perete. I se acorda un certificat în prime-time şi un cec în valoare de 100 de titani. Primul care-i făcea check-in-ul era preşedintele juriului titanilor. Apoi se alegeau cei mai sârguincioşi 99 de titani care aveau o înlesnire unică şi rară: li se permitea să facă un duş de 9 minute cu apa de la pompă, adusă printr-un sistem de apăchioaroducte la duşul din piaţa publică.

Pompa era acţionată cu o forţă de 8 titani newtoni înmulţită cu 100 m adâncime şi rezulta, încă de pe atunci, un lucru mecanic de 800 de juli. Titanii care hâţânau pompa zi şi noapte erau cei care erau condamnaţi pentru inginerii financiare şi dacă erau prinşi după aceea la titance măritate, deci numai pentru acest cumul de infracţiuni, altfel, pentru cele de sine stătătoare, erau aleşi în conducere şi respectiv, titanca era aruncată în cleveteala urbei. Munca era istovitoare şi ce i-a trecut unui titan prin cap( de fapt, nevesti-sii)? A deschis un non-stop cu bere, manele şi maiouri. Cu timpul, au început să vină şi alţi titani atraşi de mirosul manelelor, iar platoul s-a transformat, încet-încet, în bazar.

Cel de-al doilea duş al Titaniei se afla la cetatea lui Zoius, numai că apa nu avea presiune şi asta nu pentru că titanii de la pompă stăteau la bere, cum a crezut la început o comisie, ci pentru că apăchioaroducta principală trecea printr-un cartier de ţiţani, care o înţepau în fiecare seară şi se aprovizionau fără să contribuie cu nimic la bugetul municipalităţii. Apa era vândută pe sub mână, la pet-uri, fiecare sumă încasată transformându-se în noi turnuleţe şi jgheaburi cu dantelă.

Zoius avea trei feciori care până la vârsta asta nu-şi găsiseră o titancă, mai mică sau mai mare, titanică să fie. A poruncit slugilor un anunţ în presă, promiţând jumătate plus unu din împărăţie celei care îl va scăpa de beizadele. Vestea s-a răspândit iar ca o sfoară prin ţară( prima oară a vuit presa când fiul cel mare, Hermon, zeul comerţului on-line, a organizat nişte licitaţii trucate pe I-Băi şi a tras nişte suliţe de şi acum plăteşte ta-su ratele, plus penalizări). Cel de-al doilea fiu, Prigonius, zeul pubelelor, a avut şi el o presă potrivnică atunci când, în loc să-şi facă de lucru pe Bahmu-zone care era când free-zone când busy-zone, a intrat pe Ama-zone, care era măritată. Singurul fecior mai de de gaşcă era Dionysos, zeul bodegii şi al farfuzelor.

Succesul anunţului a fost pe măsura aşteptărilor. S-au prezentat multe pretendente şi nu erau numai titance tinere. Erau şi calearahovence, pantelimoace şi una din Afumaţi. Zoius s-a văzut nevoit să organizeze un “cine ştie câştigă” pentru că nu se mai putea aşa ceva.

Prima întrebare: cum se scrie “apă” în limba chimică?

Una singură a venit la pupitru. Era Gaia, regina scărpinatului, care a murmurat la microfon:

-Se scrie şi a şi p şi ă.

-Răspunsul corect este două scăriţe şi un cerculeţ, dar pentru strădanie, îl vei lua de bărbat pe Hermon, fiul cel mare şi o treime din jumătate de împărăţie.Ascultă-mă! Ia-l! E un preţ bun. I-am pus şi cod de bare.

- Zoius, mărite, da’ mie mi-l dai pe cel mai prost? Bine, fie…

A doua întrebare: dacă împăratul are împărăţie, atunci regele are regie?

Alta singură a venit la microfon. Era Haos, regina economiei gri şi a comerţului cu flori:

- Regele nostru are două fete.

- Răspunsul corect era “da”, dar pentru strădanie îl vei lua pe Prigonius, fiul de mijloc şi a doua jumătate de treime din împărăţie. Na că m-am încurcat! A doua treime din jumătatea primă de împărăţie.Ia-l! Are pivniţe. Merge cu-n vin bun.

- Mărite Zoius, asta-i mai jmekjer decât Hermon. Las’ că mă înţeleg cu Gaia. Poate facem trosc… tron… troc, să-i zic şi eu!

Restu’ fiţi atente aici şi lăsaţi  zarva! A treia întrebare:

- Ce este mai bine să ai: capul plecat sau mintea?

S-a prezentat la pupitru una firavă cu ochelari fumurii. Era Anafya, regina controalelor la pont.

- Mintea plecată, capul nu-l taie.

- Dionysos este al tău, Anafya. Ia-l ! I-am dat cu rozmarin. De acum încolo îl poţi controla numai pe el.

De atunci, legenda spune că s-a trăit bine o perioadă, salarii mari, pensii şi mai mari. Datoria publică a crescut şi acum nu mai este pace sub măslini de Franco Zeffirelli.

————————————————————————————————————————————–

Liftul a ajuns la parter. În hol era un bărbat cu spatele. Nu putea fi decât el.

- Marcus, dragul meu, ce-ai îmbătrânit! Arăţi ca un unchi.

- Caliope, draga mea, ţi-am adus un halat de baie. Când îl îmbraci, vreau să te gândeşti cum mă marchează absenţa ta când proiectele noastre încep să se năruie.  Iartă-mă dacă te-am speriat cu insistenţa mea. Vroiam să trăiesc o viaţă de roman. Nu-i chip! Raţiunea de a te afla canalizat în canoanele actelor juridice din care nu poţi evada decât prin demantelarea unui zid gros cât regretul însuşi, a intrat în conflict cu vocea inimii, care se luptă să nu aibă oprelişti, în schimb, să rămână dominată de judecăţi aparent absurde. Durerea sufletească sfâşie. Este ca un ger de cerc polar şi începe cu mâinile. Promoroaca se insinuează pe sub glugă şi împietreşte zâmbetul deznădejdii aşa cum l-ai lăsat atunci când ai fugit după ultima sărutare. Şi încă una. Şi încă una. Inima îngheaţă ultima. Pâlpâie. Mai are putere şi speranţă într-o chemare. Oricând. Oricum. Şi prin cercuri de fum de pe-o colină. Să-ţi fiu drag să trăieşti, Caliope.

————————————————————————————————————————————————

Dacă vă aflaţi cumva pe lângă Antipa, o să vedeţi o scorbură şi o să simţiţi prezenţa a două suflete. S-au atins cândva. Acum nu comunică. Ea este ca o căprioară: nu ştie dacă mâna întinsă vrea s-o mângâie sau s-o înlănţuie. El este zugravul propriilor nelinişti. Nu ştie ce roman îi este scris. Întinde mâna şi-l deschide pe cel de pe noptieră. Îl consideră singurul hărăzit. Nu-i deranjaţi! Acolo se suferă…

Madame Calimachi- part eight

Modalitate nesigură de a vâna cai verzi

Ca parte din proiectele sale de cercetare, Phillips adusese de la laboratorul din Amsterdam, un dispozitiv laser pe care l-a instalat pe stâlpul de iluminat stradal. Raza acestuia era focalizată spre curte, iar în spotul creat pe dalele de pe alee, Phillips a aşezat un coşuleţ şi o farfurioară cu bobiţe pentru pisici. Când Tudy intra în raza de acţiune, muşchii se relaxau involuntar, singura mişcare coordonată fiind o întindere lascivă în coşuleţ şi un somn cu vise şoriceşti până când curentul stradal era întrerupt de municipalitate. Acesta era procedeul cel mai eficient de a-i opri lui Tudy imboldul de a sări pe plapumă dimineaţa la 5, în foarte rarele momente când Phillips dormea acasă.

Mâine dimineaţă avea avion spre Amsterdam. Toate bluzele T- shirt trebuiau împăturite frumos şi aşezate în valiză, numai că anul trecut întâmpinase dificultăţi din cauza iluminării dezastruoase a mesei de împachetat T-shirts. Din doza din perete, a tras cabluri mascate de un pat de fire şi a instalat un spot hot. Fiecare bluză a fost împăturită cu dexteritate, lăsând evidente felul mânecii şi gulerul, ca şi cum trebuiau expediate prin DHL în plicuri bubble envelopes. O parte, segmentul de T-shirts cu “Let’s make things better”, a fost aşezat în valiză împreună cu două perechi de boxeri dalmaţieni. Cealaltă parte, segmentul ” Ctrl+Alt+Diliu”, a fost aşezat pe rafturi, nu înainte însă de a instala un spot cu leduri pentru a ţine sub control alinierea lor în dulap. A observat o ciudată răsturnare a rânduielii culorilor, nu întocmai cum le lăsase acum şase luni, dar nu şi-a putut închipui că într-o zi, exasperată de ordonarea pe culori şi separarea fiecărui T-shirt cu o coală A4 de hârtie cretată, Caliope i le-a aruncat în mijlocul camerei, spre deliciul asistenţei constând în Tudy care iubea dezordinea mai mult decât pisiceala însăşi. Câteva ochiuri au fost agăţate în ziua aceea. Mare jale! Nu-i aşa? Zi-i mă!

“Caliope, văd că nu eşti online aşa încât, atunci când vei citi mesajul meu offline, vei şti că sunt în mare cu câţiva prieteni. Am aflat de curând că o corabie grecească s-a scufundat aici la noi în zonă acum 2000 de ani şi ceva. Ei caută amfore cu monede de aur. Eu nu caut nimic, doar mă simt bine printre peşti. Ştiu că la voi au altă conotaţie, dar în limba greacă, aceştia se numesc vanghelistohefistos şi trăiesc pe uscat, pe lângă fete, multe dintre ele din România. La câteva case de noi stă un român, Ovidiu, care inteleg beton şi am început să învăţ subtilităţi lingvistice pentru că limba voastră are multe duble înţelesuri. La noi “katrasi” înseamnă marinar şi nimic altceva. La voi, am aflat că înseamnă şi copil nenescuti ceea ce este mare pecatu mai ales dacă este fetite cum aş vrea eu una. Am echipament de scuba diving şi cameră de filmat subacvatică cu care voi trage câteva cadre şi-ţi voi posta clipul. Poate te impresionez şi vei comenta doar filmul, fără să faci trimiteri la mine, deşi nu mi-ar sta rău cu un compliment, sau măcar un tikalos micut, după împrejurare. Eram într-o zi la plajă cu Ovidiu şi soţia lui. Eu jucam şah cu ea şi Ovidiu a avut chef să intre în apă şi a chemat-o şi pe soţia lui la balaseala. Eu am strigat la el: lasa, ea a ramas cu mine! L-am văzut pe Ovidiu că se întoarce şi-mi explică dojenitor că asta înseamnă ca eu lasat greu la sotia lui ceea ce nu-i adevărat pentru că ea era deja în două luni. Văd că eşti online. Poţi vorbi?”.

“Marcus, scz, nu pot akm. Phillips împachetează la bluze chiar lângă mine şi apoi trebuie să-l ajut să schimbe un spot pe care l-am spart la draci. Vorbim mâine după ce pleacă. N-a stat decât două zile. Se simte mai bine la Amsterdam. Pa, i-am zis”.

“OK Caliope. Plec acum. Pe mâine”

Pentru Caliope, această implicare într-o nouă relaţie constituia o serioasă piatră de încercare. Cu siguranţă dacă ar fi aflat, Elvira nu ar fi fost de acord nici măcar cu un chat pe Mess, darămite o întâmpinare la aeroport. Ca să ce? “Lasă Marcus, mai bine ai sta la Salonik ca să nu tulburăm apele mai mult decât sunt. Care sunt şansele noastre? Te las pe tine să răspunzi. Taci, ai? Zi-i mă!”- se gândea Caliope.

“Caliope, ieri am fost la epava vasului. Am găsit un recipient chiar sub puntea de comandă. Este închis ermetic, dar avea alături o piatră cu nişte explicaţii în greaca antică. M-am dus la Muzeul de Ştiinţe Naturale. Am acolo un coleg care a studiat greaca veche. Acesta este textul aproximativ descifrat: “noi, cei doi magi ai Peloponesului, după 32 de ani de căutări şi cu nepreţuitul ajutor al Demetrei, zeiţa holdelor roditoare, am creat aceste seminţe pentru a fi sădite în grădina luminatului nostru rege Alexandros Makedonon, iar din frunzele ieşite imediat ce soarele răsare se alcătuieşte o poţiune, iar dacă măritul nostru rege o bea pe înserat pentru a-i da putere, în ziua următoare se scoală odihnit, cu dorinţă de viaţă şi putere de iubit”. Tot colegul mi-a spus că în documentele săpate în pietrele găsite de-a lungul secolelor a fost semnalată prezenţa unor astfel de seminţe cu puteri miraculoase. Mi-a oprit piatra pentru Muzeu. Bine că n-am avut şi recipientul cu seminţe. Aseară am sădit o singură sămânţă şi deja azi dimineaţă dăduseră două frunzuliţe care ţinute sub limbă, simt cum mi-au dat aaaaripi. Aş lua avionul. Aa, am uitat să-ţi spun că am găsit şi o amforă plină cu monede de aur. Sunt 1977 de piese care mai de care mai mari şi mai frumoase. Sunt bogat. Numai cu 4 monede mi-am cumpărat avionos bengos care bate până la Bucureşti. M-am înscris la cursuri de pilotaj.”

“Marcus, lasă, lasă, mai bine stai tu la Salonik şi rulează avionos bengos pe pista de acolo, nu de aici. Pa”

Dac-aţi şti ce lupte se dădeau în interiorul lui Marcus, n-aţi mai râde de felul cum i-a retezat conexiunea Caliope.

Transcrierea tuturor acestor stenograme ale convorbirilor lor mi-au fost puse la dispoziţie de către surse de încredere din cadrul serviciilor, iar acestea continuă să monitorizeze activitatea desfăşurată de acest cuplu care se pare că se iubeşte mai mult pe sine decât pe mine.

Madame Calimachi- part seven

Cum se fac amandianele cu lingura Wiliams Sunoma, astfel încât, să lase privirii mirificele forme

Înmormântarea a fost scurtă şi tristă. Ca singur moştenitor, Phillips a stat două luni pentru întocmirea actelor spre a-l investi ca atare, după care s-a întors la Amsterdam pentru a-şi continua cercetarea în domeniul corpurilor de iluminat dotate cu noi gaze inerte. S-a întâlnit cu Caliope în câteva rânduri. Aflase dorinţa bunicului său şi urma să se căsătoreacă cu ea, în anul ce vine.

Un mesaj neaşteptat offline a ţintuit-o în faţa monitorului: ” nisipul alb ca laptele şi care se strecoară prin gâtul subţire al clepsidrei, este ultima imagine a ta, frumoasă, delicată, de o feminitate răscolitoare. S-a scurs mult timp de când mi-am jurat să nu te caut pentru ca obsesia să nu devină obişnuinţă. Nu ştiu să te văd pe de-a-ntregul, dar am memorat fiecare detaliu al corpului tău. Dacă mă întrebi oare de ce nu ţi-am transmis nimic în toţi aceşti ani, am să-ţi răspund: pentru că m-am căsătorit şi am crezut că pot avea o viaţă liniară, fără complicaţii, fără severe malformaţii ale firescului. După cum vezi, obsesia este la ea acasă, conturul buzelor tale nu-mi lasă pauze nici la volan, nici când văd un film cu Diane Lane, nici dacă aş fi gentil îndreptat spre locul unde se curăţă cartofii. Dacă o mai ai, ar fi vremea să întoarcem clepsidra şi să lăsăm timpul s-o ia de la început pentru noi.”

” De ce tocmai acum, Marcus- se întrebă Caliope- de ce a trebuit să aştepţi atâta amar de vreme ca să-mi dai un semn că trăieşti? Înseamnă că impresia n-a fost destul de puternică, copleşitoare, încât să laşi tot şi să lupţi spre a mă vedea zâmbind. O iubesc prea mult pe mama ca să ies din cuvântul ei. Sunt promisă altcuiva şi mă voi căsători anul acesta în iulie.” În fond, de ce nu i-ar scrie chiar aşa?

În faţa calculatorului, Marcus se desprindea greu de mesajul lipsit de orice speranţă. Avea sufletul împietrit, înnodat în remuşcări, aşa cum vorba grea, aruncată de izbelişte în vânt, pluteşte câteva secunde spre a-şi desăvârşi înţelesul şi spre a-şi săpa crevasa, după care cade apăsătoare, rănind cu tăişul ei o aşteptare care se vroia speranţă. Pentru a intra în starea de normalitate, ar fi trebuit să-i ureze “casă de piatră” şi să se dezlănţuiască în el năzuinţa spre jogging pe malul Mării Egee până o cădea în nas, să-şi ocupe mintea cu sădit de plante, cu modelarea de siluete în plastilină, sau cu cărţi de sfaturi cum să te dai jos din pat cu entuziasm. Acestea ar fi, după toate aparenţele, îndrumările unui psiholog de-ţi lasă impresia că un astfel de specimen n-a iubit în viaţa lui şi n-a admirat niciodată cum se caţără o gărgăriţă pe degetul tău şi ajunsă în vârf, stă în cumpănă în paişpe picioruşe şi zboară înspre locul unde te vei însura: pe stiva de lemne din curte. Să te văd eu dacă o alergătură pe dalele de granit din vechiul port, sau bucuria recoltei de castraveţi din fundul curţii, te saltă de pe aliniamentul gândului devastator că ea nu este aici, doar este acolo… Crezi că poţi? Zi-i mă! Trebuia să-i răspundă. Abandonarea luptei nu numai că te costă o suferinţă ce te antrenează în neatenţie chiar şi când gulerul berii tocmai a depăşit paharul, sau aprinzi aragazul şi perdeaua, dar pe deasupra, rămâne şi aburul unei amintiri de fraier care a bântuit singur prin camera ei şi, deşi la o respiraţie distanţă de buzele-i ispititoare, a găsit de cuviinţă să ridice un capac de bere de pe jos, sau să gonească un porumbel care se întorcea an de an după dragostea lui spulberată de o pisică dungată, chiar pe acest pervaz.

” Caliope, te amăgeşti dacă tu gândeşti vreo secundă că mă pot preda anesteziat şi toropit de delăsarea caracteristică unor combatanţi care părăsesc lupta numai pentru simplul fapt că au o săgeată mai puţin. Eu, prin definiţie, prin semnul conferit, am tolba plină şi-mi fabric singur- mai cu briceagul, mai la strung- amuniţie pentru a dovedi reduta cu steag alb. Este un fel de a spune, pentru că în realitate, în graba de a mă vedea decuseară la picioarele tale, uit de podul pe jumătate coborât şi o iau prin şanţul cu apă în care hăpăie un crocodil cât gura slobodă a lumii.  Te las să meditezi şi dacă gândul nu te lasă scăpată din strânsoarea dorinţei de a mă cunoaşte, aşa cum nu mă găseşte pe mine dorinţa de a mă lăsa ca destinul să nu mă aşeze nelipsit în preajma ta, în orice zi, atunci mă înclin, mai chibzuiesc, dar te previn că am anduranţa unui sequoia pe care-l gâdilă un cărăbuş şi nu găseşte de cuviinţă să se scarpine.”

Phillips era un băiat drăguţ, docil, a ascultat de educatoare, a mâncat tot şi a dormit totdeauna singur, fără să zgâlţâie patul de prea mult plâns pricinutit de teama vârcolacilor de sub el. La şcoală, toate temele pentru acasă, aveau în colţul caietului desenată o veioză sau o aplică, în fiecare zi alt model, cu alt design şi alt bec. Avea şi o teorie conform căreia bărbatul trebuie privit ca un lampadar, cu două braţe şi cu abajur cu bec de un milion de watts, dar care are menirea dependentă de întrerupătorul din mâna femeii.

S-a căsătorit cu Caliope în august, pentru că în iulie, restaurantul tocmit avea lumina improprie pentru un astfel de eveniment şi a trebuit să comande la Paris reflectoarele care să cadă dintr-un anumit unghi pe tortul miresei. Două au căzut astfel, aşa că au mâncat amandine.  Asta mi-a plăcut la ei, că nunta n-a avut lăutari, în schimb, piftia a avut usturoi. A mai zăbovit două zile în ţară, după care s-a dus la laboratorul lui de la Amsterdam. Venea cam o dată la şase luni pentru a constata dacă românii mai descoperiseră vreun nou gaz inert, dar cercetarea ştiinţifică era aşa cum o lăsase: pe rogojină şi c-o lumânare parfumată alături. Doar cercetarea dosarelor era la nivel nord-coreean şi câte o bombă ato, dar mică, mai izbucnea în presă.

În acest timp…

Va urma

Madame Calimachi- part six

Aşa a crescut Caliope

- Elvira, draga mea, bărbatul acesta din fotografie nu este Armand, fratele lui Jean?

- Ah, te uitai în album. Cum spuneam, bunul meu Filipaş, dragostea pentru dumneata îmi lumina căile străbătute de atâţia alţii înaintea noastră, dar, în acelaşi timp, îmi dădeam seama că nu puteam fi ca unul, niciodată. Elvira îţi era soţie devotată, îţi dăruise un copil, iar eu, în ochii lumii, eram măritată cu Jean. Clasica luptă între raţiune şi inimă te bântuie toată viaţa, nu-ţi lasă hodină nici cât un ticăit de ceas şi planează mai aprigă decât moartea care vine copleşitoare, eliberatoare, terminală.  Jean, în rarele lui momente de luciditate, şi-a dat seama că sufletul mi-este greu şi deşi nu l-am putut bănui de consideraţiune pentru mine, doar un puseu specific băutorilor de a putea anticipa plictisul, l-a făcut să-mi propună să mă duc în Grecia la fratele lui, Armand.

Mâna Elvirei se oprise pe fotografia lui Armand şi încerca s-o dezlipească din album pentru a o privi mai bine. Degetele n-o ascultau. Parcă erau nişte marionete ale căror aţe se rupseseră în timpul spectacolului, iar păpuşarul le privea deznădăjduit, neştiind dacă să le învie sau să aprindă lumina, spre disperarea copiilor rămaşi cu povestea tocmai când răul dovedea binele. Boala Elvirei înainta ca un gheţar pe sub apă: mut, nesuferit, implacabil. Filipaş se uită după ceainic. Simţise cu toată fiinţa momentul penibil şi se apucă să toarne în ceşcuţele ţinute şi ele pe cărămida caldă.

- Da Filipaş, bărbatul acela din fortografie este Armand, fratele lui Jean. Nu ştiu ce l-a determinat pe Jean să ia o astfel de hotărâre, cert este că l-a anunţat pe fratele său că ne vom duce la el şi în trei zile eram deja acolo. Armand avea o plantaţie de citrice şi una de măslini într-o văioagă de la periferia Salonicului. Conacul era chiar la marginea plantaţiilor. Grădina era stil englezesc, asimetrică, cu mulţi arbuşti rânduiţi în terase, un chioşc central, uite, cum îl vezi în poza asta, şi bănci multe pe sub fiecare pomişor şi cu spărtură de marmură albă de jur împrejur, aşa încât, în rarele momente când ploua, să nu te noroieşti. Jean a rămas câteva zile acolo, după care, în urma unui telefon, ne-a spus că afacerile îl solicită degrabă la Bucureşti. Când m-a văzut cu bagajele făcute, le-a înşfăcat de-o toartă şi le-a urcat înapoi în cameră. Mi-a zis că eu n-am ce căuta la Bucureşti şi că aerul de Salonic îmi prieşte de minune. Atunci am ştiut ce fel de treabă ticluia Jean de nu suferea amânare. Aţa îl îmboldea iar către vreo cucerirea de-a lui.  Şi nici nu-mi pica rău să mai râmân o perioadă acolo. Soarele era mai tot timpul prezent, iar când înfloreau portocalii, mireasma se răspândea ca vestea bună, în toată vâlceaua. Mă retrăgeam pe o bancă din grădină şi citeam. Citeam romane de dragoste, englezeşti sau franţuzeşti, iar în pauze, frecam sandalele de fărmăturile de marmură de pe jos, doar ca să-mi imaginez sunetul pe care îl făceau roţile automobilelor pe aleile castelelor. Trăiam dragostea lor, gândul îmi zbura la dumneata peste mări şi ţări, iar când se lovea de imaginea dumitale cu Afane în braţe, se întorcea neostoit pe băncuţă. Am suferit luni de zile cu păcatul  de a visa la împlinirea noastră. De câte ori dădeam telefon, Ziţa îmi spunea că Jean nu a dormit acasă şi că trece foarte rar pe acolo. Armand nu era strein de zbuciumul meu, dar el punea totul pe seama nepăsării lui frate-su pentru mine.  L-am surprins de mai multe ori admirând-mi în tăcere silueta, până într-o după-amiază când m-a văzut plânsă şi a crezut că din cauza cărţii pe care o citeam. Mi-a smuls supărat cartea din mână, a aruncat-o în havuzul mare din faţa noastră şi atunci l-am auzit suspinând, cu toată obida ce-o strânsese cu grijă- mi-a spus-o mai târziu asta- în faţa de pernă din camera de musafiri, unde dormeam eu:

- Las-o pustiului de carte, las-o pe ea să plângă şi să umple de lacrimi havuzul ăsta pân-o da peste mărgini! Elvira, draga mea, dumneata n-ai râs niciodată de când te afli aici. Râsul dumitale a fost mai rar decât o portocală fără coajă, ceea ce n-am întâlnit de când cresc eu portocale pe aici şi nici la vecini.

- Atunci cred că am zâmbit pentru prima oară. M-a luat în braţe şi m-a strâns la piept. Era atât de ocrotitor cu mine. Curând aveam să-mi dau seama că eram steaua lui norocoasă. Mă iubea cu înverşunare şi răbda cu stoicism toate capriciile mele. Eram în siguranţă cu el, viaţa se derula lent şi previzibil. Imprevizibilul abia acum urmează: da, Caliope este fata lui Armand! Am născut-o acolo, la conac, iar Armand mi-a chemat nu mai puţin de cinci moaşe. Caliope s-a născut viguroasă şi plină de viaţă. A avut o copilărie fericită. Nimic nu-i lipsea. Armand avea grijă de educaţia ei şi petrecea mai mult timp cu ea decât cu mine. A iubit-o cu toată fiinţa lui, din ziua când i-a auzit pentru prima dată călcăiaşele pe parchet până când s-a făcut mare şi a terminat şcoala. Armand avea vederi de stânga. Participa la întruniri cu tovarăşii lui şi, deşi majoritatea erau înstăriţi bine, totuşi militau pentru o emancipare a maselor de muncitori. Armand era un om tare bun. Tuturor zilierilor care veneau la strânsul recoltei sau la grijitul plantaţiilor, le dădea mai mult decât cereau ei. La acea vreme, socialiştii nu erau bine priviţi. Cutia noastră poştală avea prostul obicei să găzduiască şi scrisori de ameninţare. Până într-o zi când, pe câmpul din vecinătatea conacului nostru, s-au auzit împuşcături. Gloanţele au început să spargă geamurile. Eu eram sus în etaj, mai triam din rochiile lui Caliope. Armand era jos, în salonul mare şi purta nişte discuţii politice cu tovarăşii lui. Nu m-a pasionat niciodată politica, aşa încât îi lăsam să-şi vadă de ale lor. Când răpăitul gloanţelor a încetat, am coborât într-un suflet scările. În salonul mare era un  dezastru pe care n-am să-l uit cât oi trăi. Mulţi erau răniţi şi gemeau de durere. Armand era într-o baltă de sânge şi cu ultimele puteri a apucat să mă roage să o cresc pe Caliope aşa cum el şi-ar fi dorit, dar şi să vând tot şi să ne întoarcem în ţară. A murit în braţele mele. Ceilalţi au fost duşi la spital şi nu mai ştiu ce s-a ales de ei. Investigaţiile au fost neconcludente, autorii n-au fost niciodată descoperiţi.  Am lichidat urgent tot şi aceştia sunt banii care m-au ajutat la desăvârşirea studiilor de drept ale lui Caliope.

Filipaş era tăcut, ca şi cum gloanţele pe el l-ar fi atins. Simţea cum o tristeţe grea, istovitoare, îi încetineşte mişcările. Cât mai suferise marea lui dragoste, Elvira, şi el n-a ştiut. Alta ar fi fost viaţa ei dacă toate astea i le-ar fi spus cu ani în urmă.

- Vezi dumneata aşadar, dragul meu Filipaş, prin ce necazuri am trecut eu şi cum au săpat adânc urme, ca de brazdă? Caliope este o fire independentă, n-o impresionează câtuşi de puţin supremaţia pecuniară, iar dacă iubeşte, ar şti să etaleze o diademă de sentimente, ce-i drept, unele contradictorii, bazate pe intuiţia ei formidabilă că încrederea are şi sincope şi nu te poţi expune ca pe plajă. Este supusă dreptului vital la luciditate şi uneori revolta ei este fulgerătoare, iar nedreptatea îi pompează sângele prin vene ca apa în havuz. Imperativul răzbunării îi joacă o festă-două şi-o determină ca vorbele să-i curgă şuvoi preţ de câteva minute bune, apoi se potoleşte şi revine în matca ei, caldă, sufletistă, cu o uşoară urmă de regret, dar uşurată şi preparată pentru un nou şuvoi. Dacă nu-şi alege singură calea, acest lucru îl interpretează ca o forţare a fruntariilor voievodatului iubirii pe care numai ea este capabilă să-l imagineze, să-i aşeze temelia şi să-l ducă până sus la streaşină, până la a privi pe după perdeluţă cum unul la poartă se părpălăşte de drag şi ea încă îl studiază. În alt mod decât acesta, intervine plictisul invadator, nesuferit, implacabil, pe care Caliope îl anticipează şi se arcuieşte ca un resort de orologiu întors la refuz. În atari circumstanţe, stă şi cumpăneşte matur şi indecizia se mărgineşte cu dilema pe care o ai atunci când îţi vin, pe nepusă masă, rudele de la ţară şi nici nu le-ai pune în fruntea bucatelor, dar nici a le ţine pe preş la uşă n-ai socoti că trebuie. Dacă simte că o relaţie începe să se aşeze peste ceea ce intuiţia percepe că se va chema stabilă, atunci Caliope are arsenalul feminităţilor predispuse a fi fără de greş, adiacent splendorii şi drăgălăşeniei cu care a fost înzestrată, asta aşa, ne-neceasar, doar ca adjuvant pentru cel căzut în graţiile ei. Ţi-am detaliat doar câteva din ceea ce am analizat eu ca mamă, la Caliope. Eu sunt convinsă că bărbatul care-i va fi sortit, o va analiza toată viaţa, aşa cum poate nici Eminescu n-a visat că va fi atât de analizat de generaţii întregi de învăţăcei. Acum, pentru că am dezvăluit o parte din trăsăturile de caracter ale lui Caliope, te conjur dragul meu Filipaş, să n-o constrângi  să-l ia de soţ pe nepotul dumitale, Phillips. Las-o pe ea să decidă!

Fără un cuvânt, în tăcere, Filipaş s-a ridicat de la masă şi a îngăimat un “te las cu bine, iubirea vieţii mele”. Peste câteva zile, Filipaş se prăpădea de la un atac cerebral.

Va urma

Madame Calimachi- part five

Când Soarele se iveşte de după amforă

- Filipaş dragă, mă ştii trăită întru păcat pentru dragostea ce ţi-am purtat, din ziuă în ziuă tot mai mistuitoare, iar asta nici pe departe din înverşunarea iscată în mine de neglijenţa şi escapadele lui Jean. Ziua în care te-am cunoscut mi-a marcat trecerea de la distanţarea faţă de ceea ce vedeam cu ochii şi nu mă atingea nici cât fir de iarbă, până la înverşunarea de a mă agăţa de fiece zvâcnire de viaţă din mine. Căutătura nobilă cu care mă priveai plimbându-mă singură prin parc, mi-a dat degrabă fior şi n-am vrut a mă amăgi cu deşertăciuni până nu am simţit că nici eu nu-ţi eram indiferentă. Când am văzut că ieşeai şi dumneata singur la promenadă, acest mesaj l-am priceput abia după ce te-ai învrednicit să mă saluţi discret, de câteva ori, spre a spulbera orice fel de bănuială că ar fi din pură politeţe. Din această clipă, ştii deja cum s-a desfăşurat aproape orice moment al vieţii mele. Serile de dragoste petrecute la cabana dumitale de la munte mi-au reaşezat pofta de viaţă pe făgaşul odinioară părăsit şi cu certitudine datorat nepăsării cu care fusesem tratată de soţul meu. Nici până în ziua de astăzi nu m-a întrebat măcar o singură dată unde lipseam atâta vreme. Când veneam acasă fără să mă anunţ, găseam parfum străin de femeie, dar parcă în ingratitudinea mea, mă rugam să fie aşa, ca să pot despovăra cât un fulg măcar, conştiinţa mea împovărată de păcatul de a fi cu dumneata. O singură noapte a intrat Jean la mine în dormitor şi asta numai pentru că l-a împins bunică-su deoarece nu se mai desprindea de băutură şi iar băutură. A adormit în drum spre pat şi acolo l-au găsit slugile de dimineaţă. Eu plecasem deja în sufragerie, am plâns şi m-am răzbunat pe rochia de mireasă arzând-o cu lumânarea şi toată dantela adusă de tata de la Paris am ciuruit-o cu găuri mari, din loc în loc, precum o cingătoare de giganţi.

Amintirea acelei nopţi i-a stors o lacrimă Elvirei. Se codea să plângă în faţa lui Filipaş. În fond, era o noapte tristă care-i maculase tot ce visase mai frumos despre a fi mireasă. O schimbare de subiect ar fi fost o salvare, dar cum putea trece peste ceea ce avea să-i spună şi clipa nu fusese vreodată mai prielnică?

- Filipaş, dragule, n-ai vrea să avem puţintică zăbavă cât mă duc să pregătesc eu nişte ceai proaspăt?

Elvira n-a mai aşteptat răspunsul şi s-a îndreptat fără preget spre bucătărie. Ce avea de făcut? Nu multe. Doar să pună nişte apă la fiert. Plânsul stătea gata să erupă, însă îşi aminti cum o învăţase tata, în momentele încrâncenate, grele de amintiri aproape insuportabile cauzate de trăiri ce nu ţi le-ai fi dorit vreodată, să evadezi din strânsoarea lor suprapunându-le evenimente fericite care sunt pe cale de a se înfăptui, sau chiar ai avut bucuria de a fi părtaş la ele. Ce putea fi mai luminos în trecutul ei decât momentele de uitare de sine în braţele lui Filipaş? Lacrima ce abia aştepta slăbiciunea şi implicarea în hazardul disperării din pricina căreia distrusese frumuseţe de rochie, iată că era îngenuncheată de zâmbetul cald al amintirilor ce-o purtau înapoi în timp, în zilele când sorbise din pocalul iubirii.

Rămas singur, Filipaş zări un album de fotografii. Nu avea dezlegare din partea gazdei, dar el nu mai era de mult musafir în această casă, aşa că începu a-l răsfoi. Caliope cârlionţată şi c-o fundă mare în păr. Elvira cu un zâmbet melancolic şi umbreluţa ei de soare. Din nou Caliope, domnişorică deja, cu o pisică ţinând-o strâns lipită de oraz. “Iat-o şi-ntr-o poză recentă!- gândi Filipaş- şi are multe din trăsăturile lui taică-su, Jean, dar feminitatea a luat-o de la Elvira. Frumos a fost Jean, însă păcatul băuturii l-a schimonosit iremediabil, patima asta i-a adus necazul până-n poartă, nu l-ar ierta Cel de Sus pentru cât a chinuit-o pe Elvira!”

Apare şi Elvira cu ceainicul cu apă fierbinte şi-l aşează pe o cărămidă, din aceea pentru şeminee, învelită în staniol, aşa, de-un moft. Caliope dresează totul prin casă. Departe de ea gândul de a le divide în obiecte sau fiinţe. Tabloul cu vânătorul şi trofeele sale, dacă nu l-a sucit pe toţi pereţii, nu l-a sucit deloc! Niciunde nu-i era locul şi totuşi nu-şi avea aflarea decât în sufragerie. Suportul de lemn al clepsidrei, de atâta frecat cu cârpa umedă, i se luase vopseaua şi dacă numai o privire aruncai, dădeai peste lemnul crud de pin. Caliope a avut răbdarea să-l şmirgheluiască şi să-l anticheze cu un şomoiog cu baiţ şi apoi sherlac în două straturi. L-a şi scăpat de câteva ori, dar inspiraţia de a-i scoate clepsidra de sticlă fină cu irizaţii smaraldine, abia perceptibile, fiind salvatoare. O cumpărase de pe vremea când a făcut şcoala în Grecia.  Într-o excursie organizată de şcoală au vizitat Salonicul. Au avut câteva ceasuri libere şi Caliope a profitat intrând prin toate prăvăliile de suveniruri de pe malul mării. Avea să se mişte cu mare băgare de seamă printre toate obiectele rânduite pe tot soiul de etajere şi stative improvizate. Şi de astă dată silueta ei i-a fost de nădejde. A întâmpinat-o un băiat tânăr, aprig de brunet, cu nişte ochi albaştri de parcă-i păstra în mare şi-i purta doar la ocazii. Vorbea cu onduleuri:

- Vă place clepsidra aceea, nu-i aşa? Legenda spune că undeva, nu departe de aici, ar fi fost o plajă ferită de lume pentru că drumul până la ea era tare anevoios: Numai pescarii îl ştiau, iar ca să ajungi la acea plajă, trebuia să te strecori cu barca printr-o peşteră inundată de apă. Căile de apă erau întortocheate şi trebuia să ai multe făclii cu seu, başca provizii serioase, ca în caz de rătăceai drumul, să te ţii în viaţă până se întrebau camarazii tăi de ce nu mai apari. Odată ajuns acolo, la plaja aceea, lăsai barca priponită de o stâncă, îţi luai plasele de pescuit şi trebuia să treci degrabă peste nisipul negru şi mişcător ca să ajungi la laguna unde bătea cel mai mult peştele şi unde nu dădeai greş ca să te faci de ocară  întorcâdu-te mofluz între ai tăi. Nu căile de apă cu nedumerirea lor, nici trezirea în genunea nopţii, ci nisipul negru ca tăciunele era cea mai mare provocare. Nisip mişcător, înşelător în aparenţe, pe mulţi fii ai Salonicului i-a înghiţit, semănând jalea în rândul rudelor rămase să-i plângă. Numai cine-i ştia taina se întorcea teafăr acasă şi cu barca burduşită de peşte. Când soarele se ivea de după stânca în formă de amforă, apărea din mare o fată tânără, maiestuoasă, cu alură princiară, iar nisipul din negru şi de netrecut, pe dată se făcea alb ca laptele, sigur la paşi şi ferm ca stânca. Se spune că această fată era atât de frumoasă încât băieţii tineri rămâneau pe veci îndrăgostiţi nebuneşte dacă priveau la dânsa. Marea mea şansă este că niciodată n-am văzut-o pe acea fecioară, dar se pare că norocul meu şi-a schimbat cursul şi, din câte mi-a povestit ăl bătrân, dumneata domnişoară  aduci întru totul ca înfăţişare cu frumoasa Caliope, izvorul atâtor suspine.

- Numele meu este Caliope şi n-am auzit niciodată această legendă.

- Domnişoară, eşti miracolul vieţii mele! Să fii atât de diafană şi să porţi acelaşi nume cu fata din poveste… Poţi vedea în jurul dumitale numai clepsidre cu nisip negru, aceasta fiind singura cu nisipul alb, cules pe când  frumoasa Caliope îşi făcea apariţia în lagună. Este de la un strămoş de-al nostru. Nu este de vânzare, dar ia-o, ţi-o dăruiesc cu toată inima. O să se amărască un picuţ tata, dar când i-oi spune că însăşi Caliope a păşit în umila noastră prăvălie, poate o să mă păsuiască de-o dojană. Numele meu este Marcus şi m-aş bucura nezis dacă aş căpăta o adresă pe care să-ţi scriu câte o depeşă când dorul mă împunge.

Dacă ai fi trecut a doua zi prin prăvălie, ai fi observat o clepsidră de sticlă fină, cu irizaţii smaraldine, înăuntru cu nisip alb ca laptele şi împresurată de o liotă de clepsidre cu nisip negru, rânduite riguros pe tot soiul de etajere şi stative. Tot dichisul era că Marcus căpătase adresa. Corespondează în fiece seară pe Messenger, când ea nu-i toropită de strădaniile de peste zi..

Va urma

PS. Conversaţia este traducere liberă din limba greacă, aşa încât strădania mea de a o apropia de original sper să nu vă dezamăgească pe voi, crăiesele net-ului.

Factura de gaze

Madame Calimachi, part four

Nu suflaţi! Treziţi amintiri...

- Domnule Movilă, poftiţi dară de vă faceţi comod, iată acuşica voi aduce şi ceaiul şi-om putea vorbi pe îndelete despre ce ne frământă şi la ce-om putea găsi leac dimpreună.

- Doamnă Elvira, arăţi minunat ca mai tot timpul când mi-am ridicat privirea asupra dumitale, iar rochia aceasta îţi şade ca turnată. Afirm, uite, cu mâna pe inimă, că Madame Calimachi are mână de artistă în confecţionarea veşmintelor, dară şi silueta dumitale a lăsat mulţi bărbaţi a jindui mai puţin creştineşte. Acum, nici că aş voi să insinuez vreo purtare necuviincioasă din partea dumitale, ba au contraire, ai dovedit un puritanism excesiv în toată existenţa dumitale. Uite, permite-mi să vă ofer atât dumitale cât şi domnişoricăi Caliope, o cutie cu biscuiţi precum şi una de ceai de Ceylon aduse de mine de la Viena. Ceaiul îl am de la o prăvălie cu patron japonez, Sal Fiji Yoto. Frunzele de ceai, numai cele tinere, din vârf, care sparg muguraşii fix pe unu sectembrie ale fiecărui an, sunt culese de cu zori, cu mănuşi de bumbac din cel mai fin şi rânduite preţ de 7 ore pe un tifon imaculat, ca să le prinză soarele şi să le fixeze aroma. Fiecare gospodărie nu creşte mai mult de 21 de arbuşti, negreşit de trei ori numărul orelor de lâncezeală sub razele soarelui. În fiecare joi a săptămânii li se aduce un grup de muzicanţi care le cântă “O, soare dă-le viaţă!” pentru ca armoniile acestui cântec să le înteţească puterea tămăduitoare atribuită celui care a compus această melodie acum 600 de ani. Femeia este cea care se grijeşte ca fiecare frunză să fie spălată cu vată de bumbac înmuiată în rouă de roze adusă de la mare depărtare, în mici vase de bambus, de la crescătorii de roze. Numai aşa, în august, dau muguri viguroşi care erump pe unu sectembrie, în ziua culesului. Banii pe care-i primesc din vânzarea acestui ceai le ajung cât să ducă un trai îndestulat până la viitoarea recoltă. Ori de câte ori cumpăr acest ceai de la Fiji Yoto, el îmi spune mereu aceeaşi şi aceeaşi poveste, de fiecare dată însă, parcă vocea lui este mai gravă, mai percutant hipnotică şi asta numai pentru a-i adăuga un plus de aromă ceaiului ce se înghesuie meşteşugit în pliculeţe de hârtie de mătase, din care a fost scos aerul. “Ţine minte ce spun-imi zicea Fiji Yoto- pliculeţul se foloseşte o singură dată, la o singură ceaşcă, dar să nu faci vreodată sacrilegiul să-l arunci! El se usucă şi se pune înapoi în cutia lui originală, pe care scrie “Tchai Sal Fiji Yoto” şi se păstrează la vedere, pentru ca toţi musafirii să vadă. Nu ori şi cine vrea bea ceai de o asemenea savoare şi fineţe”

- Domnule Movilă, iată că rămân şi eu fascinată de povestea ceaiului dumitale şi ard de nerăbdare să-l încerc şi să-i pătrund aroma. O să-mi permiţi te rog s-o chem pe Ziţa să ne aducă samovarul.

Elvira o strigă scurt pe Ziţa şi după ce aceasta a apărut în cadrul uşii, numai ce-i spune:

- Ziţa, varsă ceaiul din samovar, clăteşte-l bine-bine cu apă şi apoi aduni-l-ăi-napoi, cu apă fiartă şi mai vezi de-l însoţeşte şi cu strecurătoarea aceea de argint! Bagă de seamă, c-oi gusta apa şi dac-o avea gust strein, te pun să freci samovarul cu praf de cela alb până-i iasă luciul la iveală!

Elvira îşi cunoştea slujnica, avea încredere în dânsa, aşa că, atunci când a revenit cu samovarul cu apă clocotită, n-a mai gustat aşa cum o prevenise, dar i-a tăiat-o scurt când a văzut-o că s-a repezit la pliculeţele de ceai cu gând să le pună în strecurătoare:

- Ce faci Ziţo? Asta nu-i îndeletnicire de-a ta să rupi pliculeţul! Te du dară, că domnu’ Movilă ştie a face un ceai!. Mai bine ai aduce nişte farfurioare de desert pentru biscuiţii ceia.

Movilă îşi luă rolul în serios. Din coşul pe care-l adusese, a scos două ceşti din porţelan de Sevres şi o pereche de mănuşi albe. A aşezat cu delicateţă ceştile pe masă, şi-a pus mănuşile şi a luat primul pliculeţ de ceai, rupându-i tacticos sigiliul. N-a scos o vorbă în tot acest răstimp, iar ceremonialul a continuat cu umplerea ceştii cu apă şi cufundarea pliculeţului în strecurătoare. A repetat operaţiunea şi cu a doua ceaşcă, în timp ce în prima, apa se colorase destul cât să-i scoată strecurătoarea şi să o aşeze, cu politeţe, în faţa Elvirei. Abia atunci şi-a scos mănuşile şi cu o voce gravă, a spart tăcerea:

- Doamna Elvira, nu aceasta este raţiunea venirii mele în prag de seară, pentru a-ţi împărtăşi dumitale curioasa poveste a ceaiului. Motivul pentru care am vrut să bem un ceai împreună, este o taină pe care nimeni pe lumea asta n-o mai ştie.

- Domnule Movilă, presimt că ceea ce-mi veţi spune n-aţi mai vrea a fi împărtăşit cu nime altcineva şi de aceea, permiteţi-mi să-mi iau o minimă precauţiune. Ziţaaa! Vino dară mai repede când te strig! Vezi că pe gheţar, în bucătărie, ai o listă cu ce trebuie să cumperi. Ai şi parale destule acolo, aşa că să nu-mi vii cu verdeţuri pălite că acuş trebuie să apară şi Caliope şi ştii că-i place supa cu zarzavaturi proaspete!  Aşa domnule Movilă, acum poţi vorbi slobod, nu mai e ţipenie în casă, numai noi doi.

-  Elvira, draga mea, tu mi-ai cunoaşte slăbiciunea faţă de tine. Ştii că am suferit în sinea mea ca un câine, ceva ce mintea omului cu greu ar avea putinţă de pricepere. Numai faptul că erai soţia lui Jean Trăscău şi că acest lucru mi te ţinea departe de dorinţa mea ascunsă, mi-a ros convulsiv, istovitor, orice bucurie de a trăi. Numai ţie îţi pot mărturisi acum taina mea ce dă să plesnească după atâţia ani în care am ţinut-o înăbuşită. Băiatului meu, Afane, i-a căzut cu tronc o fată, de condiţie modestă şi care avea, dacă mai era cazul, şi un păcat ce cu greu l-am trecut cu vederea la vremea aceea. Fusese lăsată grea de un netrebnic care a părăsit-o de îndată ce-a aflat de tărăşenie. Afane s-a căsătorit la Paris, fără ştirea mea, sau măcar a Elvirei. Ce potriveală a destinului ca pe soţia mea s-o cheme tot ca pe tine, numai că de câte ori o strigam, ca un făcut, în primele clipite, mă aşteptam să apari tu, dragostea mea, numai în vis a mea. Vorbesc prea mult? Te obosesc?

- Nicidecum Filipaş, îmi cunoşti dară slăbiciunea faţă de dumneata şi cum mi-am ascuns-o cât m-am priceput eu mai bine faţă de gura lumii.  Eram tânără şi netoată, glasul dumitale făcea legea în mintea mea crudă şi n-aş fi cugetat a-ţi spune nu nici dacă m-aţi fi pus pe sare cu genunchii zdreliţi. De ce am acceptat corvoada asta? Ai să afli curând, întrucât pentru noi, de acum intră zilele în sac şi peticul e descusut şi p’acolo se strecoară ele toate către nicăieri, către cei ce le-au răvăşit de nu le mai dă nime de cap. Spune dară, vorbele dumitale sunt pansament pentru mine, precum în zilele acelea.

-  Atuncea, cu voia ta Elivira, am să continui ce aveam a-ţi spune. Curând după căsătorie, prea curând după aceea, tot la Paris, s-a născut Phillips. Au venit tustrei în ţară şi i-am primit cu voioşie făcându-mă să regret că am gândit cu păcat despre nora mea. Era nostimă, curăţică în cuget şi nu l-ar fi iubit pe Afane din vreun interes. Într-una din zile, parcă voind a-mi lăsa legământ, Afane mi-a mărturisit că Phillips nu este băiatul lui şi şi-a înfruntat destinul aşa cum a ştiut el mai bine. Vestea m-a zguduit de n-am fost om câteva luni bune, dar Phillips avea deja un an şi-mi umplea palmele cu catifeaua câlcăiaşelor lui. Apoi a venit blestemata de zi când Afane a tocmit o croazieră pe mare şi valurile i-au înghiţit pe amândoi, de nici în ziua de azi n-am un mormânt al lor unde să mă reculeg. Doar mormântul Elvirei care s-a sfârşit de inimă rea. Pe Phillips eu l-am crescut ca sânge din sângele meu. Atât mai aveam pe lume şi doar dragostea vie ce mă lega de dumneata m-a făcut să rezist atâtor nedreptăţi izvor de amărăciune. Nu mai am pe nime apropiat şi tot ce-am dobândit prin munca mea îi va reveni de drept lui Phillips, aşa că îmi voi respecta promisiunea ca domnişoara Caliope, dacă se mărită cu el, să aibă un trai îndestulat. Iacă Elvira, draga mea, asta mi-a fost vrerea şi nu mă întorc din promisiune pentru nicio faptă ivită în anii ce vin. Mă pardonează dară că trebuie să mă ridic şi să plec la ale mele.

- Filipaş, nu te ridica rogu-te, mai zăboveşte cât să împărtăşesc şi eu o taină care nu-şi găseşte hodina sub carapacea, care aidoma  mugurilor de frunze de ceai, erumpe la soroc. Şi sorocul, iacă, a sosit!

Va urma