Intr-un articol mai vechi, Andrei Plesu spunea ca marea diferenta intre Est si Vest consta in curatenia toaletelor. Intr-un registru complementar, mizeria toaletelor noastre e poate doar o reflectie a ocazionalei mizerii a caracterului nostru. Toaletele se spala ceva mai lesne si mai des – deja o toaleta murdara a devenit o exceptie pe alocuri in Romania -, dar in registrul caracterului pare ca lucrurile stau fix pe dos. Oamenii civilizati devin din ce in ce mai rari in Romania. Nu vorbesc aici de mari trasaturi de caracter precum onoarea, corectitudinea, verticalitatea, care sunt o alta poveste trista – vorbesc pur si simplu de insidioasa nesimtire, un cuvant, in treacat fie spus, intraductibil in alte limbi, pesemne o marca a copy-rightului tipic romanesc.
Bineinteles, la noi se mai pastreaza la naftalina vechile maniere, barbatii de o anumita varsta inca isi mai scot palaria cand intalnesc o doamna, ba chiar si cei mai tineri cateodata isi amintesc sa schiteze un sarut de mana. Dar nu in asta consta politetea, astea sunt doar bunele maniere ale unei lumi apuse aproape peste tot, in Est si Vest. Manierele sunt o poleiala colorata peste sabie, facuta sa ascunda ascutimea lamei, pe cand politetea adevarata este, pur si simplu, sa-ti tii sabia in teaca si sa nu o scoti nici macar atunci cand crezi ca ai dreptate si ar parea firesc sa o utilizezi. Messieurs les Anglais, tirez les premiers!
Cea mai buna definitie ar fi ca politetea inseamna sa ii protejezi pe ceilalti in primul rand chiar de tine insuti, ca sa zic asa, sa eviti sa ii incomodezi cu actele tale, cu vorbele tale, cu zgomotele tale, cu mirosurile tale, cu problemele tale, cu parerile tale, pe scurt, cu prezenta ta. Asta suna de-a dreptul halucinant in Romania noastra, in care toti fac eforturi sa le fie cat mai remarcata prezenta, nu cat mai stearsa…
Pentru cine a trait in strainatate, nesimtirea probabil ca este lucrul cu care te acomodezi cel mai greu in Romania. In strainatate nu prezenta ta este cea pe care o fluturi sub nasul celorlalti, ci realizarile tale – este foarte diferit! Acolo, oamenii de mici invata sa se menajeze unii pe altii, sa-si respecte spatiul vital fara intruziune – nu pun muzica tare, nu trec cu viteza pe langa tine, nu-si pierd cumpatul si se ratoiesc la tine fara motiv; si daca o fac, e din greseala, sau intr-un moment de absenta. De obicei se sesizeaza singuri c-au trecut peste acea linie invizibila si au intrat neinvitati in spatiul tau, iar atunci isi cer scuze, imediat. Strainii dezvolta de mici acel al 6-lea simt, ca nu trebuie sa incomodezi pe celalalt ca sa te poti, la randul tau, astepta sa nu fii incomodat.
Reciprocitatea functioneaza ca un cerc virtuos si daca, din greseala, se intampla ca acea fina granita sa fie incalcata, exista un intreg ritual de restaurare al echilibrului prin scuze formale, care nu doar sunt oferite, dar trebuie de asemeni acceptate. Astfel se inchide cercul, cand cel ofensat accepta scuzele ofensatorului. La noi, nu numai ca oamenii nu se scuza cand gresesc dar, daca le atragi atentia ca ceea ce fac te incomodeaza, tot ei sunt cei care se mai si ratoiesc la tine, sau devin agresivi… Pe mine una, asta ma omoara.
De aceea am lansat o mini-campanie, un fel de “desteapta-te romane!” din somnul nesimtirii. Campania e mica, pe masura mijloacelor limitate ale fundatiei pe care am creat-o: Etica in Romania (cum suna asta?! Tema mare, bani putini… www.SynergEtica.ro). Ne-au ajutat cei de la CENTRAS, o organizatie umbrela pentru ONG-uri. Astfel, in iarna aceasta, unii bucuresteni au putut sa vada cateva panouri publicitare pe care scria exact asta: “Nesimtirea ucide!” cu litere mari, negre, intr-un chenar, utilizand acelasi grafism ca in avertizarile de pe pachetele de tigari. Panourile au fost afisate la Teatrul National, la Sala Palatului, iar acum mai sunt pentru cateva zile pe bulevardul Iancu de Hunedoara, in fata Citibank si pe Calea Victoriei, la CEC. E un strigat de disperare despre cata nepasare, rautate si egoism exista in societatea romaneasca.
Nu stiu cat e de eficace sa strigi in gura mare ca “Nesimtirea ucide!”, ca “Ura dauneaza grav sanatatii!” sau ca “Rautatea urateste!”, dar asta este ceea ce simt si a trebuit sa-mi exprim frustrarea prin postere sau prin abtibilduri (care sunt distribuite din mana in mana, pentru moment. Le puteti comanda la synergetica@synergetica.ro). Poate ca oamenii ar trebui, mai curand, luati cu binisorul si ar trebui sa le spunem ca: “Bunatatea infrumuseteaza!”, sau “Cand iti pasa, te imbogatesti!” etc.
Dar altceva am vrut sa exprim prin utilizarea aceluiasi limbaj si grafism ca si cel al avertizarilor de pe pachetele de tigari: pentru mine, nesimtirea, rautatea si ura sunt un cancer al Romaniei de azi. Singura diferenta e ca moartea nu e lenta prin nesimtire, ci e fulgeratoare, iti taie rasuflarea cand esti victima ei. Fiecare fibra a corpului tau moare cand cineva, prin gesturi sau atitudinte, iti arata ca, de fapt, tu nu existi, ca esti o fantoma care, cel mult, ii sta in cale… Iar nesimtirea, contrar cancerului, e la fel de contagioasa ca si gripa – se ia intr-o clipa de nepasare.
Caci nesimtirea inseamna, intai de toate, nepasare, iar nepasarea omoara de fiecare data: fie ca e in dragoste, in prietenie sau in politicile publice, nepasarea isi condamna victima la inexistenta. Poate ca, mai intai, e necesar sa fim constienti de puterea noastra de a face rau, ca sa ne putem decide de a face bine. E un act de profunda civilizatie sa intelegi ca atentia, grija si politetea inseamna respect – iar asta invie imediat, da viata. Nici nesimtitii nu pot supravietui fara respectul celor din jur, iar ca sa primeasca respect, trebue mai intai sa il ofere, iar atunci nu mai sunt nesimtiti!
Pe alocuri, când nu mă apucă o lâncezeală de câteva ore, sunt un tip activ cu vagi influenţe heirupiste. Tund şi gazonul, tai crengi, spăl aleea, merg cu bicicleta, iubesc cu patimă. Sunt câţiva din regnul nostru care sunt atât de epuizaţi de munca de la birou încât acasă, cer să fie descălţaţi de soţia care a venit cu un sfert de oră mai devreme, iar cu cealaltă mână să-i aducă o bere.
Pentru astfel de bărbaţi care uneori mai pleacă şi în deplasări de serviciu, eu am să accesez nişte fonduri europene nerambursabile pentru a crea o firmă cu cadre de nădejde, care să-i înlocuiască pe cei plecaţi. Planul de afaceri a fost aprobat chiar de şeful comisiei, un francez de origine somaleză, gentil până la măduva oaselor (oasele lor or conţine tot calciu sau ceva negru de fum?) şi care a avut o singură nedumerire: dacă numele firmei are vreo semnificaţie şi în ce limbă este. Nu-i sugera nimic “Lio Grand Mârlan” şi a trebuit să-i explic că este în limba învăţată în taberele de la periferia marilor oraşe franceze de către fiinţe cam de aceeaşi culoare cu el, ca veut dire son cousins ,dar mai de departe. Auzise ceva despre ei, dar eu i-am aprofundat cunoştinţele. Se va duce la câteva zile la Otopeni să-i întâmpine după ce, în prealabil, îşi va goli buzunarele în maşină şi apoi, după câteva săptămâni, imediat ce vor termina cei 300 E daţi ca ajutor pe viaţă de către statul francez, i-am garantat că-i va conduce şi la plecare. Să nu se obosească să le înveţe numele pentru că vin cu un nume şi pleacă cu altul.
Am susţinut proiectul luând un caz concret. Soţia în cauză ( pentru uşurinţa expunerii, s-o numim Mimi), imediat ce trenul face ” ou-ou” în gară şi avându-l la bord pe Muţunache al nostru, va suna la un număr simplu de telefon 111 şi-i va răspunde unul din ăştia trei de unu. Pentru început, planul are un concept iniţial de trei angajaţi, cu carte de muncă şi dotaţi, urmând ca în timp, să ajung la un număr de 3652 de angajaţi, date fiind perspectivele externalizării serviciilor şi în alte ţări europene, unde numărul mârlanilor se multiplică cu salariul mediu. Toţi angajaţii vor purta nick-ul Mişel, vor nota adresa şi se vor prezenta, în prim stadiu, înfofoliţi până la gât indiferent de anotimp, pentru a nu se prefigura concluzii pripite cu privire la scopul vizitei. Mişel intră în casă, dă un şut la papuci şi înjură în limba ţării primitoare. Se trânteşte pe canapea, cere două beri, întrucât pe prima o varsă pe covor şi dă televizorul tare ca să astupe ţipetele pisicii care se îndreaptă cu viteză spre papuci, urmare aceluiaşi şut meşteşugit şi exersat la sală pe manechine-pisici. Urmează împământenitele şicane cu aduceri de sandvişuri cu o tescovină alături( lasă sticla aici, nu auzi ?!) fumatul în casă, scărpinatul, colacul neridicat, felia de unt căzută conform Legilor lui Murphy şi …taraba mârlăniilor este plină de marfă.
Când dracii soţiei bat în roşu şi ea îi arată ieşirea cu o uşoară împingere cu capul în uşă, aşa cum barbar sunt dezvăţaţi căţeii să mai facă pocinoage, atunci intervine măiestria Mişelului în a-i demonstra că oricând îi poate ţine locul lui Muţunache, care acum tre’ să fie prin staţie pe la Pleşcoi, cu mâna streaşină, uitându-se după vreo placă memorială cu săgeţi indicatoare în 3D, spre casa cu pricina, în care s-a născut turismul românesc şi conziliera preşedintelui.
Mişel se dă de trei ori peste cap şi se transformă în bărbatul atent, romantic, pansament al suprasolicitărilor, aşa cum era Muţunache în luna de miere. Mimi din exemplul meu este culcuşită între perne pe canapea, i se înmânează telecomanda cu proces verbal, este lăsată să-şi savureze telenovelele şi i se aduce un ceai de rodie şi coada şoricelului în speranţa că va înţelege aluzia. Dacă preferă orice alt ceai, în toiul nopţii, Mişel se duce la non-stop, se întoarce pentru o clipă să o sărute deja pe obraz şi-i spune că-i va lipsi cât timp el se luptă cu ploaia, vântul, ninsoarea, arşiţa nopţii, în funcţie de anotimp şi de paralela pe care se deplasează. Se întoarce cu ceaiul comandat, cu o sticlă de şampanie ( face parte din buget) şi cu o ţelină ascunsă pentru cazuri de Mimi trecute de prima tinereţe. Mimi nu mai are lumânărele parfumate de când le-a consumat la căpătâiul soacră-sii. Mişel este chiar încântat că va mai face un drum la non-stop. Sărutări în uşă de data asta şi o promisiune că se întoarce repede “vărzuca mea docilă”. Şampanie, lumânărele, ţelină, cam aceasta este reţeta la care se adaugă un duş şi Mişel circulă ud prin toată casa în căutarea unui prosop, care “uite-l, lovi-l-ar norocul, că era aici după uşă!”. Mimi este şi ea pregătită şi-i aşează frumos pe pernă o pijama de-a lui Muţunache. Bineînţeles că pe bicepşii şi pectoralii lui Mişel nu încape un astfel de veşmânt absolut futil.
Dimineaţă, Mişel se scoală primul , face o piaţă bogată şi îi pregăteşte micul dejun la tavă cu suport de “breakfast in bed”: suc de arancia roşii, proschutto con melone, un ouşor fiert şi moale ca Muţunache, o chiflă cu susan, un cubuleţ de unt şi un mini cofrag cu gem de afine de Toscana. Se adaugă o bezea şi “dacă ţi-a plăcut, pamplemoussa mea cu 3 arome” ne vedem şi deseară!
Preşedintele comisiei, făcea ochii din ce în ce mai rotunzi pe măsură ce eu expuneam mai cu nesaţ, planul meu de afaceri. Cred că îi era teamă că un astfel de Mişel va ajunge într-o bună zi şi la somaleza lui. Este bine că i-am introdus morcovul acesta cât semnul exclamării de pe un banner. Poate că şi alţi bărbaţi care citesc planul meu de afaceri îşi vor struni mitocăniile de teama unor Mişei, antrenaţi după reţetă. Sper să nu înţeleagă că trebuie să-şi taie deplasările şi să stea acasă să râgâie.
Ilinca a fost reticentă la început, dar când a văzut cu câtă pasiune îi instructam pe cei trei Mişei şi cum le desenam fiecare moment de tandreţe, paşi de dans, bezele cu mâna stângă concomitent cu o mângâiere prin păr, atunci şi-a dat seama că aceasta este atitudinea mea de zi cu zi şi m-a încurajat să pornesc afacerea. Totuşi, pentru siguranţă, dacă plec în delegaţie, voi înfiinţa şi o firmă “La Grande Pitzi” cu filiale peste tot.
Traiane, şi noi am iubit-o pe România, dar platonic! de Mihai Radu
Ieri, la Doljeşti (îmi place să cred că e undeva lîngă Caracal), Traian Băsescu i-a spus unui jurnalist de la Agerpres că, dacă şi-ar iubi ţara, el, jurnalistul, şi mai mulţi români, atunci am avea “şanse de progres”. Aşadar, după Vîntu, Voiculescu, profesori, magistraţi, pensionari, profesori, iată o nouă cauză pentru care România nu o duce mai bine. Nu o iubim.
Haideţi să vă spun ceva, domnule preşedinte. Să ştiţi că şi noi am iubit-o pe România. Dar, după ce noi o ţineam de mînă şi o plimbam prin parc sub clar de lună recitîndu-i din Eminescu, veneau băieţi ca dumneavoastră şi o mameleau în scara blocului.
După ce noi făceam planuri de viitor cu ea, veneau de-alde Videanu şi Berceanu (şi alţii înaintea lor) şi se comportau cu ea de parcă ar fi fost Jena Jameson. Venea Blaga, îi punea drapelul pe faţă, şi o plesnea peste fund pînă dimineaţa.
Şi noi am iubit-o pe România, să ştiţi! Dar ca orice fată săracă şi prostuţă, s-a dus după ăia cu bani. Acuma, că i s-au lăsat ţîţele şi a făcut curul cît China, veniţi să ne-o puneţi în braţe. Ne pare rău, dar sîntem la muncă în străinătate!
Ieri a fost ziua Ilincăi. De fapt, nu a fost chiar ziua ei. A fost Sântă Mărie şi a fost ziua onomastică a unei prietene din cercul nostru. De fiecare dată, trebuie să mergem la buticuri şi să căutăm un cadou. Eu încerc să mă uit la nişte vitrine cu şurubele, biciclete, gadgeturi şi sunt tras de mână aşa cum făcea mama când ochii mi se lipeau de vitrina cu jucării. O mână era ţinută ferm de mama, iar cealaltă rămânea în urmă întinsă şi cu palma închizându-se şi desfăcându-se cu fecvenţa unei supape auto. Lacrimi tăcute făceau poc pe trotuar şi-mi promiteam în sinea mea că o să-mi cumpăr numai jucării, când oi fi mare. Iată-mă-s mărişor acum! Nu mai plâng, dar mâna din urmă este parcă mai lungă şi la fel de predilectă la nimicuri.
Buticurile cu rochiţe şi alte lucruri femeieşti sunt înlănţuite, se ţin de mână ca autobuzele, vin în serii mari, tocmai pentru a bulversa noţiunea de timp şi bani. Intri pe la un capăt şi din firmă în firmă, te trezeşti că ai uitat cardul la acum trei firme în urmă. Femeile frumoase sunt ca maşinile frumoase, acestea din urmă fiind şi cuminţi. Dacă o parchezi într-un astfel de mall, pe o femeie frumoasă ai toate şansele s-o găseşti tot acolo şi mâine dimineaţă, singurul inconvenient fiind că se auto-aprind şi consumă tot combustibilul. O femeie urâtă trage rochia puţin afară din rastel, se uită la etichetă, se uită la ea şi-şi zice că nu face…
Ilinca ştie toate măsurile de la toate prietenele noastre, pentru că eu le măsor! Din ochi. Totuşi, înainte de a lua cadoul, trebuie să probeze câteva rochiţe. Şi bluziţe! Bineînţeles că toate îi subliniază talia şi frumuseţea. Găseşte un model pentru cadou:
- Brown eyes ( aşa-mi zice ea când o admir. Mai tot timpul…) cred că rochiţa asta am să mi-o cumpăr eu. Găsim noi altceva pentru cadoul Mariei. Mă ajuţi tu.
Aiurea! Eu n-am nicio contribuţie în alegere. Doar contemplu şi proslăvesc divinitatea că mi-a dat aşa un clopoţel de fată… Îşi ia un braţ de rochiţe şi intră la cabină. Am scris în câteva condici de sugestii ,să se facă nişte cabine mari cât lifturile din Burj Al Arab, cu oglinzi peste tot şi în tavan, dar şi pe podea. Ha! Când au pus oglindă pe podea, arabii s-au gândit la înfăşuratele lor, cu gălăbia până în pământ. Să vezi însă ce le sticlesc ochii când se urcă în lift alte naţii cu fustiţe scurte! Cu ochii pe sus, îi cer iertarea lui Allah preţ de o miime de secundă şi coboară privirea pofticioşi ca beduinii către oază.
Ilinca nu mă lasă în cabină cu ea. Nu sunt destule cuiere pentru agăţat umeraşele aşa încât mi-a dat să-i ţiu poşeta. Ce mi-e mai urât! Un bărbat cu poşetuţă! De ruşine, am intrat în cabina de alături şi peste cine dau? Peste o anonimă, care n-a scos niciun sunet pentru că m-a văzut cu poşetuţă. Chiar m-a rugat să-i trag fermoarul. Nu era travestit pentru că proba un costum de baie şi am urmărit tot clipul. Aş fi fost înclinat să dau replay cu slow motion, dar era transmisiune live întreruptă din regia tehnică de Ilinca care mă căuta pentru un “cat-walk miculuţ”. Îi stătea foarte bine cu cadoul Mariei, dar şi cu celelalte. Amândoi eram foarte nehotărâţi, aşa că le-am luat pe toate.
Am intrat la mărgele-atârnele. Eu ţineam sacoşele cu rochii şi Ilinca scoatea câte o şuviţă de material şi-l apropia de câte un şirag. Ăsta merge, ăsta nu! Le-am luat pe toate care mergeau. Ne îndreptam spre maşină când aud o exclamaţie:
- Hiiii, Brownie ( i-am spus să nu mă mai cheme aşa pentru că asta înseamnă nişte cookies cu ciocolată ori, eu sunt frişca, sunt spuma, nu sunt o banală cocă maro!) am uitat să-i cumpărăm Mariei un cadou !
Ignorantul de mine credea că în toate sacoşoaile alea, s-o găsi o rochie care să fie sacrificată. Ţi-ai găsit! Pe toate scria “Ilinca with love”. Le-am dus la maşină şi ea a rămas la o nouă selecţie. Am găsit-o probând ceva de la “second thought”, adică nu-ţi sărea în ochi, dar e bine să fie acolo în dulap la noi.De data asta, Maria a avut noroc. Pentru cadourile bărbaţilor, eu am libertatea deplină în a alege marca de whisky şi cămaşa cu care se asortează.
Am făscut socoteala: până la sfârşitul anului, mai avem încă 18 aniversări feminine. În toate, este şi ziua Ilincăi… Cum să-i pot impune Ilincăi să stea cuminţică în casă? Este ca şi cum aş ruga o mierlă să cânte numai duminica.
Mi-am cumpărat şi eu o cutiuţă de dibluri. Pentru sufletul meu…
Uneori, când te copleşeşte munca, te mai pui pe treabă şi noaptea. Am un reflector din ăla de şantier care mă ajută să desăvârşesc treburi începute de cu ziuă şi întrerupte de vreun telefon de la un client, încât să vrea făcută o treabă ieri, cel mai târziu acum. Noaptea, de-o pildă, lucrez mai pe îndelete şi mai liniştit, contrar muncii heirupiste prestate de lucrătorii nopţii, care au de terminat un pod pentru vizita de mâine dimineaţă a primului ministru. Acesta se leagă în două-trei locuri cu o sârmuliţă (podul), dar nici nu i se dă voie primului ministru să urce pe el. Dacă ar fi după mine, actualului prim, i-aş cam sugera să se urce totuşi, pentru că la experienţa lui în căderi abisale, am mai avea ce comenta câteva luni.
Noaptea trecută muzica mergea în căşti, reflectorul licuricea, eu cu spor vopseam capacele de canalizare de pe aleea de acces. Am căpătat azi-noapte o încredere oarbă în aptitudinile mele. Am învăţat turceşte în doar câteva ore şi nu limba literară, ci chiar dialectul din sudul Antalyei, care este foarte dificil de înţeles, îndrăznesc să spun că şi pentru intelectualii turci deopotrivă, dialect în care şi vocalele şi consoanele tot consoane sunt. Din punctul ăsta de vedere o apreciez pe EBA care rupe ceva asemănător.
De dor, a venit Ilinca în inspecţie să-mi aducă o piersică a pomeţilor şi o fondantă a buzelor.
- Painty, e târziu, nu vii cu mine să împărţim noaptea în două? Tu dormi o jumate cu mine în braţe şi io o jumate la tine în braţe. Eu adorm, iar tu mă mângâi şi-mi spui “dagă, dagă”.
Nici n-am fost prea sigur dacă “Painty” însemna vopsitor calificat sau, pentru faptul că era prea cald, eu eram numai în panties masculini. Cred că mai degrabă corpul meu de tânăr muncitor încins şi pus pe treabă a determinat-o să mă ademenească cu un cântec de sirenă fredonat în plină alee auto. În intimitate îi spun uneori “Dochelle” care vine de la nu pot să vă spun de la ce, dar are legătură cu felul ei de a fi miezoasă şi curioasă asupra a tot ce se întâmplă în cotidian. Mama ei spune că atunci când era mică a bătut recordul la “deceuri” . Şi încă continuă…
În schimb, în colectivitate, îi spun uneori “Piuţa”, pentru că schimbă de 3 ori camera de hotel până s-o găsescă pe cea “with a view”, pentru că întoarce de două ori maşina că nu-i spălată cum trebuie, pentru că somonul este prea crud sau prea prăjit, pentru că paharul ei de la restaurant poate fi dus la secţie şi amprentat, pentru că diamantul inelului s-a zgâriat şi trebuie şlefuit la Viena, împreună cu mine…
Un zugrav, care a trebuit să zugrăvească camerele de câteva ori până i-a amorţit trafaletul, mi-a spus la plecare:
- Dom’ inginer, nevasta matale a fost cam scorpiuţă cu mine. Io nu iau bani de la dânsa, io de la matale iau banii de trei ori cât am convenit iniţial, dar pentru că ai fost omenos cu mine şi ai zugrăvit mata în locul meu cât timp nu era dânsa aici, uite, ne învoim să nu mă mai chemi niciodată!
N-am priceput ce-a vrut, aşa că i-am dat acolo nişte bani, pentru munca mea.
De atunci, când Ilinca strâmbă din nas la roşiile din piaţă, la o rochiţă pe care eu i-o aleg, la o melodie dată tare, îi spun “Piuţa” şi se potoleşte ca prin farmec, deşi nu i-am spus niciodată că este un short name de la “Scorpiuţa”. Acum, după ce va citi, îmi va fi interzis acest apelativ, după atâţia ani trudnici de a o îmblânzi în atitudinea ei faţă de semeni.
-Dochelle, te rog să aibi de grijă să nu calci pe capacele proaspăt vopsite!
Au trecut câteva minute şi turmentată de atitudinea mea curtenitoare, a trecut fără să văd eu, direct peste capacul ud. Ei, atunci am avut revelaţia că vorbisem turceşte! A urcat în casă şi m-a chemat la telefon, făcându-mi gâţă. Ameţit de vaporii de vopsea ( şi pentru ca scenariul să fie întreg erau şi câţiva boscheţi de buxus prin preajmă), am observat urmele ei de pantofi şi am notificat-o telefonic asupra a ceea ce tocmai comisese.
- Vaaai, tălpiţele mele ? Ia să văd şi io!
A coborât curioasă. În baby- doll, din care eu, fiind păpuşoiul. Poftim de-i mai fă ceva! În atari condiţii, mi-am făcut mie un duş de patru ori bine, bine, bine, bine. Şi totuşi, o astfel de faptă nu rămâne nepedepsită, chiar dacă, de câte ori strică ceva, îmi explică că ” am făcut asa şi asa şi am ţinut asa şi s-a uuupt!”.
Am pus-o să-mi recite “Capitalul” de Marx, care mă incită nespus de tare. La somn. O pedeapsă cu recuperare mâine….
Nesimtirea Ucide!
